MONITORUL IMOBILIAR

In modul cel mai bizar cu putinta , si in acest an - si tot in Postul Mare, ca si in 2001 , urmand probabil aceeasi indrumare de tip satanist de atunci - mai multe slugusoare nepricopsite din “ presa de porunceala “ au nascocit iarasi o pseudo-tema desgustatoare prin ticalosie : vasazica , nu hotia sistematica, asaltul organizat de bande de pradatori si prostia incomensurabila a Stapanirii ar fi vinovate de dezastrul Bucurestilor unde domnesc intre cele mai abjecte personaje din istoria acestei tari , ci amaratii de caini fara stapan care s-au trezit pe strazile unde omul lacom si stupid i-a adus faptuind o faradelege. De aceea , ma vad silit sa re-public un fragment din volumul ” Deceniul straniu ” , scris in chiar acele zile cand , acum sapte ani , o creatura caricaturala conducea masacrul inocentilor in felul unui spectru demoniac.

SUFLETUL CASEI

Eseu despre lumea fără totem

În gospodăria tradiţională condusă de calendare şi soroace, a cărei activitate are o precizie matematică, totul este orînduit în ritmuri vechi şi nestrămutate ce s-au încetăţenit prin confirmări ce dau echilibru şi stabilitate. Pînă şi animalele răspund acestei rînduieli neclătinate. Calul şi măgarul transportă omul şi felurite acareturi, ca şi boul, care uneori trage la jug sau la plug. Aceştia sînt „forţa motrice“. Vaca paşte ca să facă lapte, găina produce ouă, porcul se îngraşă ca să fie tăiat, albina culege polen spre a se obţine miere; aceştia sînt „producătorii“. Dar cîinele? Acesta este păzitorul gospodăriei, prestatorul serviciilor de pază, protectorul proprietăţii imobiliare cu întregul ei. În ciobănime, cîinele mînă oi, deci organizează şi îndrumă pe „producători“ dar, mai cu seamă, păzeşte „stîna“, adică, de fapt, „casa“ productivă, fabrica de produse. Loialitatea lui faţă de proprietate este totală iar naraţiunile despre „ciobăneştii“ ce şi-au dat viaţa ca să apere stîna sînt realităţi şi nu poveşti.

De aceea, „casa cu cîine“ denotă, de fapt, proprietate stabilă, viaţă „cu rădăcini“ şi o societate agregată, pe care omul locului o înţelege şi o cultivă spre deosebire de vagabonzii ce merg dintr-un loc în altul pe pămînt sau pe ape.

Dar pentru a-şi defini complet misiunea, cîinele are nevoie de „stăpîn“, deci de un „proprietar“. Spaţiul lui este proprietatea, deţinută cu un drept incontestabil şi în acest loc el se socoteşte legitim, traducînd legitimitatea în toate acţiunile posibile. Păzitor de spaţiu propriu, acesta îşi cunoaşte „limitele“ iar dacă un vecin lacom se apropie de gard cu gîndul de a-l muta mai încolo, stăpînul casei „pune cîinii pe el“. Cîinele ştie nu doar „locul lui“ dar şi locurile înconjurătoare, identificînd cu precizie pe proprietarii acestora pe care, în calitate de vecini, nu-i atacă ci îi întîmpină cu simpatie şi solicitudine. Cine este „nou“, „străin“, „necunoscut“ este supravegheat atent, ca un hoţ potenţial iar dacă bănuiala se întăreşte, este alungat cu atitudini ferme iar, dacă este nevoie, violente. Pentru mai multe proprietăţi imobiliare apropiate, spaţiul comun este spaţiul cîinilor comuni, ce formează un fel de „cordon sa- nitar“ moral, protejînd „clanul“. În absenţa acestora, satul este „deschis“ şi expus, este un „sat fără cîini“. Cîinele simbolizează, deci, gospodăria, de fapt proprietatea imobiliară dar, observaţie capitală, proprietatea definită şi locuită. El trăieşte cu două principii definitive: „loc“, deci „proprietate“, şi „om“, deci „stăpîn“. Orice modificare esenţială suferită de acestea atrage, pentru cîine, sfîrşitul reperelor cunoscute, însoţit, de regulă, de căutarea unor repere noi. Rămas fără „casă“ sau pierzînd stăpînul, el pare că „vagabondează“, dar, în realitate, merge din „locul pierdut“ către „locul dorit“. La scara istoriei umane, aşa s-a clădit America.

Cînd se produce şi se confundă cu un fel de vagabondaj, această conduită arată, de fapt, dezorientarea ori un fel de dorinţă de a se stabiliza în datele constitutive şi de a-şi îndeplini o misiune genetică pe care cîinii nu înţeleg că nu o mai pot duce pînă la capăt în mod tradiţional. Cînd rămîn fără casă sau stăpîn, aceştia devin nişte fiinţe denaturate ce nu au nici o culpă directă dar sînt, fără nici o îndoială, consecinţa unor fenomene sociale şi a unui şir de maladii ce aparţin, întîi de toate, de lumea oamenilor dar, cu precădere, de proprietatea asupra „casei“.

Iată concluzii elementare ce trebuiesc însuşite. În alte părţi, cu siguranţă mai civilizate, aceste situaţii ce angajează societatea şi îi transmit semnale de îmbolnăvire cronică sînt examinate cu responsibilitate şi rezolvate atent. Dar nu şi aici. Căci, evident, şi această temă este tratată în România fără competenţă şi iraţional, în ideea absurdă că, lichidînd efectul, dispare cauza. Din păcate, ignoranţa gălăgioasă nu ajută nici în acest caz la nimic: cauzele rămîn nemodificate, ca şi legendele, create, de regulă, prosteşte.

O astfel de legendă consideră „cîinii vagabonzi“ (ce, în sine, este nu doar o expresie stupidă ci probă de incultură vădită) o realitate specific orăşănească însă această impresie nu este adevărată. Cei ce călătoresc prin ţară mai recent, observă, cînd opresc pe la marginea satelor, cîini hămesiţi de foame care cerşesc, cu speranţă în ochii ce roagă sfîşietor, o bucată de pîine. Cînd nu sînt cîinii sărăcimii de la sate, aceştia sînt cîinii fără stăpîn. Dar există această categorie „la sat“, în fosta civilizaţie tradiţională întemeiată pe proprietate? Există, fără de îndoială acum. De fapt, numeroase gospodării săteşti sînt astăzi nelocuite, unele abandonate şi devin „case fără cîini“. Populaţia bătrînă dispare, tinerii pleacă la oraşe ca o masă nomadă mergînd în căutare de hrană, casele rămîn părăsite şi paznicii casei nu mai au practic ce păzi. Nu am o statistică definitivă dar o estimare – da, şi aceasta spune că mai bine de 10% din gospodăriile săteşti sînt practic „fără stăpîn“, ajungînd semi-abandonate. Cei ce le sînt „proprietari“ au, de fapt, un drept de proprietate formal ori, de-a dreptul, fără conţinut şi o atitudine socială nu doar inerţială ci şi iresponsabilă dacă nu chiar stupidă. Îndeobşte, ceea ce nu se foloseşte nici azi şi, evident, nici mîine – cînd poate se va dărăpăna în totalitate – se vinde, nu „se ţine“ ca să se strice. Acestea reprezintă, de fapt, valori ce ar trebui să circule comercial, avînd în vedere că, de regulă, orice vînzare produce „valori adăugate“ unei proprietăţi şi „mişcă“, economiceşte, ceva. De bună seamă, oricine cumpără – chiar şi pe bani puţini – nu cumpără ca să se afle în treabă ci pentru a folosi, a exploata, „a se bucura de bunul dobîndit“ cum se zicea, pe vremuri, în limba solemnă de act notarial. Dar azi inerţia prostească a „proprietarilor pe hîrtie“ împiedică faptele să se producă normal. Astfel, vreo 20-30 de milioane de dolari „stau“ în case rurale ce se ruinează iar aşezările omeneşti devin organizări lipsite de sens istoric pentru că o adunătură de inşi îşi cultivă – fără a fi pedepsiţi – lenea dobîndită şi o atitudine abisală de neisprăvit.

Şi de ce aceasta? Întîi de toate, din cauza unui fetiş al proprietăţii imobiliare ce se consideră că asigură numai drepturi dar nici un fel de obligaţiuni sociale. Într-o ţară cu populaţie tot mai denaturată ce ar dori să trăiască din salariul obţinut din oficiu dar fără nici o muncă producătoare de efect vizibil, efortul de a întreprinde ceva utilizînd orice proprietate este nul iar proprietatea – inutilă. Explicaţii există, desigur. Este, mai întîi, lipsa de educaţie socială şi un deficit de energie colectivă îndreptată spre obiective realiste, stabile şi desluşite. Consecinţa a cîtorva sute de ani de viaţă istorică fără ţel agregat, ce ar fi trebuit să cuprindă întreaga suflare şi să capete participare gene- rală „de la vlădică pînă la opincă“ se simte azi, cînd nu doar rînduielile suferă stricăciuni poate de nereparat dar şi substanţa rasială se clatină afectînd organismul pînă la celulă. Apoi, un sentiment – ce se generalizează – de „popor asistat“, ce ar prefera să trăiască din pomeni, îngăduinţe şi bacşişuri mici, fără a se înţelege că doar efortul bine canalizat dă vieţii valoare şi stabilitate şi acordă omului demnitate. Într-o lume de cetăţeni rurali, cu o morală arhaică aproape greacă, întemeiată pe o noţiune aproape de ateniana „cetate“, simţul cetăţenesc s-a atrofiat pînă aproape de a deveni cu greu vizibil, dispărînd mîine. Dar întregul social pare iremediabil bolnav căci spiritul de „lasă-mă să te las“ pe care nu îl supără nimeni, este lăsat să se dezvolte şi încurajat printr-o protecţie ce se acordă îndeobşte celor cu handicap, chiar poate fără a se voi aceasta cu adevărat. De fapt, dacă impozitele pe clădiri ar fi corecte, adică evident mai mari, arătînd că o proprietate imobiliară aparţine cui are putinţă de a o deţine, mulţi din proprietarii formali de azi ar vinde, punînd lucrurile în mişcare. Ideea constituită după care „merge şi aşa“ şi care desemnează, în ultimă analiză, un conservatorism de năravuri şi boale şi un filantropism de oploşeală ce împiedică forţele încă sănătoase să se manifeste şi să-şi definească un ţel valid îşi arată încă de azi caracterul disolutiv iar, mîine, dacă persistă, va duce destrămări ce nu se vor mai stăvili.

Lipsesc, în mod vădit, strategiile fără prejudecăţi, doctrinele simple dar aplicate la rece. Astăzi încă, adică atunci cînd încă mai e timp, ar trebui constituită doctrina reîntoarcerii la sat, tradusă în sisteme organizate fiscal, ce ar îngădui şi subvenţiona familiile ce părăsesc oraşele stabilindu-se în mediul rural. Decît un locuitor al semi-cavernelor ce au devenit – prin inactivitate cetăţenească – „blocurile de locuinţe“ de la periferii, mai bine un „ţăran“ sănătos, cu gospodăria lui, cu casa lui şi cu grădina lui, cumpărate adesea cu jumătate din banii obţinuţi prin vînzarea apartamentului „de la oraş“. Aceste sate repopulate vor deveni, mîine cu siguranţă, sate de „case cu cîini“, adică, de fapt, proprietăţi active, vii, salvate de la ruină.

• • •

Dar, de bună seamă, maladiile mortale ale proprietăţii sînt, totuşi, la oraşe. Aici, „croiala“ este de vină, de fapt strategia de dezvoltare urbană imaginată, prin accelerări succesive de ritm, în Vechiul Regim ce s-a grăbit nu să „ardă etapele“ ci să recupereze în ciclu scurt un veac de înapoiere constînd în distanţa de la potenţial la realitate. Dar, din păcate, şi în „Noul Regim“, unde croiala încă nu s-a modificat. Consecinţele acestei patologii urbanistice se văd, între altele şi în prezenţa cîinilor dezrădăcinaţi, mult mai puţini, totuşi, decît se invocă adesea cu cifre alarmiste citate, fără a se produce nici dovezi şi nici o argumentaţie care să stea în picioare. De fapt, istoria clătinată de la mişcările ei enigmatice dar coerente se răzbună din ieri către azi. Prin 1965, acolo unde astăzi este Poşta Titan se aflau case de sat, adică gospodării semi-rurale ce s-au spulberat în vînt; zece ani mai tîrziu, ceea ce astăzi este cartierul Pantelimon era, încă, un lung sat de case de periferie culcate apoi la pămînt de voinţa de a se crea „dormitoare“ pentru foştii ţărani veniţi „la fabrică“ şi care îşi lăsaseră acasă doar părinţii bătrîni sau casa părintească. Aceste exemple sînt, de fapt, „scheme“ ce se regăsesc pretutindeni în oraşul nou, „de blocuri“. „Cîinii caselor de periferie“ din orice cartier „nou“ ce s-a ridicat peste vechi uliţe şi gospodării cu puţ în curte, au ajuns în stradă. Ei sînt, rasial vorbind, „maidanezii“ de azi. Omul „vechi“ sau „nou“, dar isterizat de mitologia „progresului“, i-a adus aici.

Dar, de fapt, ce trebuia făcut? Trebuia gîndit un Bucureşti „de case“ nu de blocuri, un oraş mai întins dar mai sănătos, mai vegetal, mai „ecolo- gic“, evident – un oraş „de proprietari“, „de case cu cîini“. A rezultat un şir de „cutii de chibrituri“ suprapuse, denumite azi – pompos şi americăneşte – „condominiumuri“ adică „de proprietari“ fără conştiinţa proprietăţii, pentru care „e al lui“ doar ceea ce înseamnă „aparatul propriu de dormit şi de mîncat“. Din păcate, pînă la un alt Bucureşti, înălţat cu o strategie sănătoasă, nu se clarifică nici măcar ce este de clarificat căci lipseşte nu numai priceperea dar şi buna-credinţă, înlocuite de o gălăgie impertinentă şi bolnăvicioasă. Totul pare aici „neisprăvit“. În ţările civilizate, unde cîte un demnitar schimonosit de furie nu răcneşte la cetăţeni decît ştiind că a doua zi dispare din politică, astfel de situaţii sînt tratate „cu cap“ şi cu competenţă, prin dezbatere publică largă, de specialişti diverşi, nu doar de „cei zece arhitecţi înţelepţi“ (?!).

Iată idei:

Dacă tot s-a emis „legea cadastrului“ (care, de fapt, nu a îmbogăţit decît şapte – opt sute de funcţionari de primărie şi vreo cîteva mii de practicanţi, fără răspundere, ai acestei meserii) atunci „blocurile“ trebuie să-şi „definească“ proprietatea comună, limitele „condoniumului“ iar, odată rezultată aceasta, să se poată grăniţui terenul spre a se utiliza drept parc privat, cu alei proprii, chioşc şi toate cele ce sînt de trebuinţă. Evident, aceasta fără a se aştepta cu lunile la uşile cîte unui funcţionar de primărie, pentru „a se da“ (de parcă se dă pe degeaba!) „autorizaţia de construire“. Bineînţeles că ar trebui, în aceste cazuri noi şi „occidentale“, altfel de „administraţii de bloc“ iar nu cote- riile de azi, cu mulţimea lor de „preşedinţi“, vicepreşedinţi şi administratori necalificaţi, în general pensionari frustaţi şi apucători. O altă doctrină de administraţie orăşenească şi, de bună seamă, o altă gîndire cetăţenească şi o filozofie socială realistă. Totul începe şi se termină, de fapt, cu noţiunea de proprietate dar, de fapt, cu tratamentul ei care, de va rămînea un simplu fetiş propagandistic – fără a se înţelege că este, înainte de toate, obligaţie socială şi nu drept garantat la infinit contra oricărei stricăciuni – va ţine în loc o lume ce are trebuinţă de conţinuturi iar nu de etichete. Sînt intelectuali (arareori şi ziarişti care mai şi observă şi gîndesc şi nu înregistrează mecanic doar ce aud pe la conferinţele de presă) care deplîng aspectul mizerabil al Bucureştilor, cu case vechi ce exhibă faţade dezgolite pînă la cărămidă şi murdărite de adaosuri de depuneri istorice. Dar nimeni nu dă soluţii, deşi ele sînt. În unele „ţări civilizate“ – dar cu adevărat civilizate, de vreme ce formulează corect interesul general – proprietarii de clădiri sînt obligaţi periodic, la trei sau la cinci ani odată, să-şi renoveze exteriorul fiind, în caz contrar, amendaţi usturător. Aceasta face oraşul curat, aspectuos şi creează responsabilitate faţă de proprietate; bineînţeles, face să circule banii, să se „ceară“ materiale şi să se plătească „mînă de lucru“. Dar aici nici nu poate fi vorba măcar despre aşa ceva. Eşti proprietar şi punctum!

Din păcate, şi pe această temă sîntem rămaşi la faza fascinaţiei vorbelor. În alte părţi, este proprietar cine îşi permite să fie proprietar şi îşi poate achita obligaţiile de proprietar; sînt ţări unde moştenirea se însoţeşte de taxe considerabile, pentru a simţi că vei deveni proprietar şi, desigur, există persoane ce deliberează cu seriozitate înainte să accepte o succesiune ce conţine componentă imobiliară căci, poate, „nu o va putea duce“. Astăzi, la noi s-au redobîndit averi însumate în valoare de miliarde de dolari dar nu s-a achitat un leu în chip de taxă de succesiune după antecesorii de care „noii stăpîni“ auziseră vag ori, adesea, nici măcar atît. A pretinde să se coaguleze proprietăţi în sine, ca şi sentimentul proprietăţii în forma „casei păzite de cîine“, cînd, de fapt, ce se redobîndeşte se goleşte de chiriaşi ca să se vîndă repede iar redobînditorii să plece înapoi „în America“ este, prin urmare, absurd, idealist şi, în cele din urmă, ridicol.

De fapt, „proprietate“ însemnează muncă depusă în valori vizibile şi acumulate constant şi calculat, prin conştiinţa adaosului de ban rezultat din efort nu pur şi simplu din noroc; înseamnă societate agregată de valori nu doar băneşti ci mai întîi de toate morale, cu educaţie îngrijită şi simţ istoric ce comunică experienţe fundamentale şi poveţe de la vîrstnic la copil. Noi, în acest Romanistan, facem spume la gură că „maidanezii“ îi muşcă pe copii dar nu ne întrebăm dacă aceşti copii ştiu ce este o vacă, o cireaşă crescută în pom ori un căţel. Copii crescuţi în sălbăticia cartierelor de blocuri, pe asfaltul prin care rareori pătrunde cîte un fir de iarbă şi lîngă foste parcuri unde „redobînditorii“ vor vinde teren pentru vile cu ziduri înalte şi groase ca de cazemată. Copii care, evident, dau cu piciorul într-un căţel necăjit de pe stradă, aşa, ca să se distreze, ca „băieţii de cartier“. Şi aceasta, într-o ţară ce îşi zice „creştină“ dar al cărei copilăret poate o fi capabil să articuleze „Rugăciunea domnească“ dar nu şi-a însuşit ideea, ireductibilă, după care toate cele ce sînt, sînt de la Dumnezeu.

„Maidanezi“! Iată o mostră de cinism. Adică, într-un plan subţire, „ăia“ de pe maidan. Dar cine dacă nu omul a făcut maidane acolo unde au fost case, grădini, proprietăţi? De fapt, cîinele îşi caută „locul“ pierdut, stăpînul plecat la „condominium“ şi nu înţelege de ce i-a dat Dumnezeu o misiune ce nu se poate îndeplini pentru că lumea oamenilor – o lume de stăpîni neisprăviţi – este bolnavă.

„Maidanezi!“ Adică „ăi“ fără rasă, fără pedigree, prostimea, „ăia“ ai nimănui, cum s-ar zice alde Vasile, Gheorghe şi Ion, buni de tăiat şi de făcut făină la abator. Aceasta exemplifică, de fapt, expresia unei ideologii de neo-ciocoi complexat, după care este de preferat un „Porfirogenet“ de familie, dar idiot, în locul unui Ion de la ţară dar genial. Eu, ca neam de boieri, detest acest mod de a gîndi şi voi prefera întotdeauna privirea loială a „maidanezilor“ în căutare de stăpîn faţă de gargara impertinentă a cîte unui pseudo-urmaş bizantin sprijinit pompos în măciulia de argint de la baston.

aprilie 2001

Tehnica aplicata in domeniul strict imobiliar- inventata de un ministru al Justitiei de dinainte de anul 2000 ,  care ne-a procopsit cu multe metode de invarteala oficializata - se reflecta in distrugerile de patrimoniu printr-o  schema intrucatva analogica. Aici nu se mai ” scot” terenuri din domeniul public al Statului pentru a se include in domeniul privat ( in scopul de a se vinde de indata , asa cum preconizase intelectualul istet si instarit ) , aici se ” declasifica ” obiective aflate in catastiful de monumente istorice (unde , insa, domneste o debandada facuta expres, in scopul de a se pierde urma oricarei masinatiuni daca , in contra curentului , s-ar interesa “cineva “) . Apoi, odata ” declasificate ” , astfel de cladiri isi pierd si bruma de protectie ce o cunosteau anterior (care , oricat de firava sa fi fost -si este !- exista )  si se afla in bataia vanturilor ; ori, mai direct spus , a buldozerelor pornite de investitorii strategici veniti din insule exotice cu nume baroce , locuite numai de cateva mii de aborigeni insa de numeroase banci in forma ” cutiei postale ” .

Din pacate , nici una din initiativele cetatenesti care se constituie ca reactie la distrugerile sistematice puse la cale de Stapanire nu a ajuns inca la momentul atitudinii de massa.Dar vor ajunge nu peste mult timp . Vremea reluarii in posesie a memoriei si a traditiei nu mai poate intarzia mult . Astazi, Romania este caracterizata de scandaluri dupa scandaluri  si nici un efect evident. Insa deznodamantul nu este departe iar germenii pieirii stau in chiar iresponsabilitatea trufasa a celor ce nu mai au limita. Rand pe rand, cad copacii tarii si se strica locurile ; se prabusesc cladiri ce constituie identitatea asezarilor noastre omenesti ; se ascund si se distrug cu vointa carti, insemne si documente ce ne atesta vechimea si staruinta in geografia proprie ; se schimonoseste insasi viata noastra istorica si morala care , odata preschimbata in forme necontinutistice , ar urma sa ne aduca intr-o sclavie de fiinte fara gand, fara memorie si fara parinti. Astfel de planuri nu sunt recente dar insasi reaua lor continuitate ce nu s-a incheiat istoriceste decat in derizoriu ne arata ca nici acum nu vor triumfa. Daca nu noi -desi noi va trebui sa o facem - atunci altii, care cred in ” diferentiere” si ” identitate” ii vor zvarli pe nesabuitii facatori de rele in toate cele patru zari , ca o pleava in vant, definitiv nefolositoare.

In psihoza creata de jurnalisti si autoritati in materie de “frauda imobiliara” intotdeauna se evoca declaratia catre notar a unui pret mai scazut al tranzactiei decat cel platit insa , in chip bizar , sunt evitate cu grija situatiile unde “pretul oficial” este simtitor mai ridicat decat cel primit de catre cumparator . Aceasta aparenta curiozitate (caci , vorba unuia , “cine este este nebun sa dea mai mult din banii lui ?”) nu-i totusi atat de putin raspandita si se manifesta atunci cand cine cumpara plateste din ” banii numanui ” (si ,poate , urmand adagiul din batrani , isi face parte si el , caci asa procedeaza cine imparte ) . Un recensamant al acestei categorii de vanzari nu s-a facut niciodata insa materialul nu lipseste daca se va incerca vreodata cineva in acest domeniu spre a se lamuri asupra realitatilor din spatele usilor inchise .

Unele din acestea au vizibilitate si detaliile circula , fiind la indemana , lipsind numai colectarea lor si analiza .Cea mai recenta priveste un asa-numit “adapost pentru cainii fara stapan ” care ar fi fost planuit de stapanii Bucurestilor sa se ridice in afara de oras iar platile depasesc imaginatia medie prin valori . Caci dupa invartelile inca neelucidate din primavara lui 2001, iata ca altele , in aceeasi materie , se produc acum , la spartul targului , pe seama bietelor vietati ale lui Dumnezeu fiindca “invarteala “desgustatoare insemneaza a cumpara cu un milion si jumatate de Euro un teren de un hectar si cu doua hale arhaice care ar face cel mult jumatate din cat s-a platit. In Mihailesti , pretul cel mai ridicat pentru un metru patrat la soseaua principala avand si deshidere suficienta pentru a se construi extins nu-i decat 42-48 de Euro la tranzactie iar doua hale noi nu ar duce la mai mult de 250.000 de Euro fiecare . Asadar , daca s-ar fi cladit un complex incheiat ieri , avand pereti metalici , dotari si retele ” la zi ” , nu s-ar fi cheltuit decat cu putin peste 900.000 ceea ce insa nu se poate aplica aici , unde terenul se intinde “in sat” si la margine de camp iar ce inca mai sta in picioare drept constructie are o vechime de cateva zeci de ani si , bineinteles, conservarea pe masura .

Ca si cum sirurile de fraude produse de functionari , instabilitatea in materie de resurse si concurenta in evolutie salbatica nu ar fi fost de ajuns, ” criza subprimelor ” americane a adus inca o tema ingrijoratoare pentru bancile de pretutindeni care a si costat capul pe cateva care au sfarsit prin a fi absorbite dupa principiul darwinist al pestelui mare care inghite pe cel mijlociu (caci “peste mic ” nu mai exista demult in acest domeniu oligocratic ) .
Unele din aceste fuziuni disperate se cunosc iar altele inca sunt dosar de negociere si mai mult ca sigur ca vor aparea curand , cand o alta solutie realista se va dovedi de negasit .
La un examen sumar asupra acestei geografii de tertiar unde cam totul se misca in vederea unei reorganizari care , aici, este stapanita de un plan intern , ideea conspiratiei incepe sa-si faca loc mai cu seama ca efectele nu sunt nicidecum in ordinea inhibitiei isteriei consumiste ci mai degraba in sensul concentrarilor de putere si de bani in maini din ce in ce mai putine care astfel formuleaza un adevarat monopol.Astazi , deci, nu mai este suficient sa fii ” mare”, adica sa ai o greutate evidenta pe orice tip de piete , pentru a sta la adopost de atacuri si manevre nesigure  ci trebuie sa fii”cel mai mare” sau inclus intr-un club ” exclusivist” (vorba proasta si inconstineta a ziaristilor de vipuri de pe Dambovita ) pentru a mai spera in oarecare liniste pentru un interval oarecare dar nu pe vecie .

Si fiindca este vremea rapoartelor de trimestru , dupa ce se formulasera rapoartele de an , cateva noutati nu doar ca intaresc ipotezele recente dar exemplifica fenomene mai putin vizibile ce se dovedesc mai periculoase decat pareau anterior . Scaderile de profit bancar nu sunt putine iar cateva dau un sentiment straniu , de sfarsit de ciclu istoric.

Iata , de pilda, in Italia , unde Unicredit pierde in trei luni recente aproape jumatate din profit (de fapt 44% ) si il scade de la 1,78 la numai 1,01 milliarde de euro . Curios este ca , desi in Europa “creditul ipotecar de risc “(in forma ” sub-primei “) nu se practica , totusi faimoasa banca transalpina a fost obligata la provizioane masive pentru asa-numitele ABS ( “asset backed securities “) care , desi considerate ca fiind lipsite de riscuri , s-a dovedit ca produc uneori consecinte de felul “sub-primei ” americane .

Si in Germania sunt banci care nu se simt prea bine desi au notorietate si stabilitate nemteasca . Postbank, de pilda, incheie trimestrul intai cu o pierdere neasteptata, de aproape 20 % , desi are marime si este o filiala cu prestigiu a lui Deutsche Post iar “Posta” se stie ca in Occident e un fel de expresie simbolica a Statului , nu precum in Romania unde stapanirea umbla s-o privatizeze . Profitul e redus la 116 milioane de euro iar diminuarea de active ajunge la 174 milioane ceea ce indica o cota de alarma si in aceasta situatie planul initial de profit imposabil de 1,1-1,2 miliarde de Euro anual incepe sa se clatine .

Pentru unii aceste stiri sunt mai mult ca sigur neinsemnate fiindca sentimentul celui ce priveste numai pe strada lui este aproape intotdeauna acela de calm neamenintat desi furtuna se apropie ; dar , in fond, atunci cand noi nu mai avem nici o banca romaneasca (afara, poate , de CEC ) ci numai ” subsidiare ” a caror sanatate depinde de stapanul de aiurea nici la noi nu poate fi pace si concordie iar procesele ce aduc primejdia vor aparea ” fara frontiere ” , precum massele de nori ce aduc vijelie , furtuna si inghet .

Pe la inceputul lui Mai 2008 , mai multe reportaje scurte de televiziune si cateva ziare care mai si scriu despre ce are insemnatate si nu doar despre ce au mai facut Cutarita , acolitii si tiitoarea , au descris succint o calatorie particulara in Romania a “printului de Wales ” . Scurtimea acestor relatari a fost pusa in seama ” discretiei ” care , de obicei, este solicitata de acesta atunci cand viziteaza neoficial locuri diverse din toata lumea dar materia in sine ar fi putut sa fie o remarcabila ocazie pentru dezvoltari care sa aiba cu adevarat greutate fiindca teme existau ; si nu putine . Numai cateva consemnari sumare au pomenit despre conacul de la Malancrav si despre patru-cinci case sasesti pe care viitorul probabil purtator de coroana le-ar avea ca proprietar in Transilvania si le-a si renovat cu migala in vreme de cativa ani . Macar sa fi fost atat si tot exista “un subiect ” si , fara nici o indoiala , un material remarcabil in a se face disociatii ce puteau sluji unor idei generale utile . Intaia dintre acestea ar fi putut explica motivul achizitiilor facute in regiuni indepartate , precum cele de la noi , iar raspunsul , daca tema ar fi intrata nu pe mana grabita a jurnalistilor ce caracterizeaza noul ” enciclopedism de mahala ” , putea sa ne dea o pilda ce nu se formuleaza la noi caci ar fi inconforma . Fiindca “printul de Wales” nu s-a ocupat de plasament imobiliar ci de revendicarea traditiei saxone din Ardeal , facand nu act de caritate ori ” afacere ” ci o declaratie practica de principii care , daca ar fi aparut la noi , ar fi echivalat cu protectie directa ( insemnand cumparare cu ban de Stat) in nenumaratele ” urme romanesti ” din tarile imprejmuitoare , din regiuni aromane si pana la Cernauti , in Basarabia si Transnistria , in Moravia si chiar la Viena si Budapesta . Dar modelul ofensiv este o iluzie la romani si nu il urmam in folos propriu luand indrumari de acolo unde atitudinea ne justifica desi facem caz de”sincronism” cand acesta convine psihologiei de slugusoara hoata a unei Stapaniri ce ilustreaza culmile depravarii .

Insa aceasta ar fi fost numai inceputul de ” lectie ” pragmatica pe care , daca nu ar fi fost surde si viclene , noile capetenii locale ar fi putut-o invata si de la personaje cu o conformatie mai bine definita decat euro-nomenklatura ce a capatat pe Dambovita o reprezentare de semizeu . Intre temele demne de a fi evocate cateva sunt , fara nici o indoiala , socante si stanjenitoare daca nu chiar scandaloase si , in fond , condamnabile pentru dregatorii romani sfertodocti . Caci iata cum isi incepea “printul de Wales ” o mica dizertatie de acum ceva timp ( prezentata si tradusa de Ion Longin Popescu , admirabil jurnalist de atitudine in folosul traditiei de la noi ) :“As vrea sa impartasesc cu dumneavoastra cateva ganduri despre modul in care construim cladiri noi in locuri vechi . Mai intai, sa recunoastem ca dezvoltarea durabila inseamna constructii care sa dureze cel putin 100 de ani, nu 20 de ani cat dureaza blocurile de sticla. “Insa la Bucuresti regula este tocmai contrariul acestei perspective de bun-simt elementar iar in Romania cei ce vehiculeaza astfel de idei sunt socotiti ” eretici ” si reactionari ( ceea ce nu uimeste de vreme ce stapanii orasului cunosc o gramatica aproximativa si fac apologia inutilitatii staruintei scolare ) . Dar aspectul hotarat ” reactionar ” al conceptiilor Printului de Wales privitoare la orase abia ca incepe sa se dezvaluie fiindca de indata ce s-a vestejit accentul asezat pe ” vechi ” si “traditie ” cade uluitor de clar si cu o precizie de ghilotina :” De aceea, merita sa refolosim si sa dam o noua viata cladirilor vechi. In acelasi timp, sa construim frumos, inspirandu-ne din traditie, chiar daca trebuie sa folosim materiale si tehnici noi. Merita sa intelegem ca o constructie noua trebuie sa respecte cladirile din jurul ei, sa se armonizeze cu design-ul si arhitectura inconjuratoare. Trasaturile distinctive locale trebuie protejate, cladirile vechi trebuie respectate nu numai pentru frumusetea lor, ci si pentru beneficiile de mediu pe care le ofera. Mi-e teama sa nu repetam greselile din anii 60 ai secolului trecut, construind turnuri care sa umbreasca orasele vechi, monumentale. Din ratiuni inacceptabile, se pare ca suntem hotarati sa vandalizam tot ceea ce a mai ramas, cladirile cu dimensiuni la scara umana si cu un caracter unic. Valoarea lor creste pe zi ce trece, si nu avem dreptul sa le desacralizam, sufocandu-le cu turnurile de sticla ale corporatiilor. Incurajand investitorii si corporatiile care construiesc in mijlocul zonelor vechi ale oraselor, nu numai ca distrugem mostenirea lasata de inaintasi, dar ucidem si gasca cu oua de aur a frumusetii acestor orase, care-i atrage atat de puternic pe turisti. Multi cred, in mod eronat, ca singurul mod de a crea eficienta in protejarea mediului este sa construiesti cladiri foarte inalte, dar, dupa parerea mea, a crea poluare vizuala nu este solutia unei mai mari eficiente. Este crucial sa spunem oamenilor, inainte de a fi prea tarziu si de a-i lasa sa fie manipulati de un marketing agresiv, ca eficienta in protectia mediului poate fi obtinuta foarte usor prin tipul traditional de constructii, de patru-cinci etaje. Turnurile ce rasar deja in centrele oraselor nu sunt doar furuncule pe fata unui mult iubit prieten vechi, orasul traditional, ci si o eczema care desfigureaza o priveliste pretioasa si dezmosteneste generatiile viitoare. Vreau sa fiu bine inteles: nu ma opun din principiu cladirilor inalte. Dorinta mea este ca ele sa fie judecate in contextul lor; altfel spus, sa fie amplasate acolo unde le este locul. Adica acolo unde distrugerea cladirilor istorice poate fi evitata. Este un risc enorm sa incercam sa facem din Londra sau Edinburgh “orase mondiale” in sens comercial, deoarece vom ajunge sa le transformam in orase ca oricare altele din lume, le vom discredita statutul si le vom dezonora . Oare nu a sosit timpul sa spunem, cu cuvintele lui William Cowper, ca “inima trebuie sa-i dea o folositoare lectie capului?”

Acestea par a fi scrise azi , intr-un oras unde in loc sa se prezerve traditia , istoria si memoria , se ridica in chip nesabuit (si in contra masuratorii timpului , care nu tine cu talharii ) “blocuri turn ” langa vile cochete de inceput de Novecento , ” zgarie -nori ” in parcuri cu farmec si aer romantic ( in ideea absurda dar emisa cu sfidare de a sluji la ” orientarea cetatenilor ” ) , plantatii de vile in locul plantatiilor de copaci de pana ieri , culcate la pamant cu o furie cu adevarat satanista . Bineinteles ca mai toate propozitiunile par a fi un corectiv hotarat la dezastrul bucurestean si o critica necrutatoare la jaful desfasurat cu sfidare de semidoctii obraznici si de “intelocratii ” ce ii slugaresc in a desavarsi cel mai sinistru masacru urbanistic produs in acesti ani intr-o capitala europeana . Dar , la drept vorbind, acesta este un program curent in societatile asezate , unde nu au drept la cuvant public formulat ca decizie toti neispravitii ce abia silabisesc literele de pe eticheta sticlei de alcool dar in schimb se pricep in a scrie simbolurile ce indica numerele de cont din Insulele Vanuatu.

Sperantele britanice privind “indiguirea” posibilei crize imobiliare au devenit insa , cu sfarsitul lui aprilie 2008 , ipoteza neconfirmata atunci cand s-a publicat , in fine , “indicele” de piata locala redactat in departamente de analiza cu traditie si notorietate . Concluziile apartin , prin cate un raport independent , atat Bancii “Halifax ” (cu specializare in domeniu si prestanta in examenul statistic ) cat si “Nationwide Building Society ” , organizatie prestigioasa in sistemul local si care publica periodic foaia de temperatura pentru afacerile cu case si terenuri . Ca asemenea bilanturi nu sunt propaganda ,precum cele de la noi dar si din alte parti , o confirma un sir de raportari din chiar primavara trecuta , unde , cu un timp inainte de “oficializarea crizei americane ” , existau incheieri care trebuiau sa ingrijoreze sau macar sa puna pe ganduri in privinta viitorului acestui gen de plasamente.
In mod previzibil (caci in societatile asezate statistica se face , la randul ei , cu minutiozitate si in maniera responsabila ) cele doua documente contin rezultate asemanatoare care confirma observatiile anterioare de pe teren . Astfel , pretul imobiliarului a scazut ca medie in aprilie cu -1,3 % fata de martie (cand se inregistrase deja o scadere lunara de 2,5 %) iar procentul de pierdere anual se apropie de 1 % (ceea ce nu pare mult insa reprezinta un simptom ) desi ” Halifax ” emite ca prognoza un recul de 5 % pentru acest an .In valori banesti , “pretul mediu” englez ajunge la aproape 190.000 de lire sterline (adica la mai mult de 240.000 Euro ) .
Cateva concluzii sunt necesare . “Regatul Unit” se alatura Spaniei in categoria “bolnavilor declarati ” dar nimeni nu poate anticipa azi daca “incetinirea “prevazuta se va produce brutal sau prin corectii desi nadejdea “aterizarii lente” inca mai exista si e foarte probabila , asa cum e de crezut ca va aparea si in alte parti .Efortul conjugat al ” vanzatorilor de bani ” , desi considerabil , are efect si inca e capabil sa retina urmarile europene- adesea imprevizibile -ale ” valului american ” . In fine , si in acest caz procentul marunt mensual pare linistitor desi extinderea lui la intervalul anual ingrijoreaza si fenomenul poate ascunde o maladie si mai grava care nu trebuie privita neglijent si triumfalist .

Bineinteles ca , atunci cand apar astfel de constatari ce arata o “tendinta”, multi se intreaba daca viitorul “va suna bine” sau dimpotriva , ar putea sa complice procesele inca indefinite pentru termenele lungi . In aceasta materie , este , totusi , probabil ca presiunea celor dornici de locuinta (caci Anglia cunoaste o criza de oferta cu caracter cronic , foarte asemanatoare in esenta -desi la alte proportii -cu aceea din Romania ) nu va ingadui “prabusiri ” iar piata ,desi in scadere , va ramane in continuare asa cum este , adica “foarte scumpa ” .

Un interviu aparut in ” Wall-Street ” on-line despre dezastrul contemporan al Bucurestilor ,care , in loc sa devina cea mai importanta capitala din Europa de Est , se scufunda zilnic - si din ce in ce mai mult - in mizerie , “modernism ” stupid si planificari aberante :

Despre situatia incredibila din acest oras  sufocant  , stapanit de ideologia jafului sistematic si deposedat de memorie de o stapanire iresponsabila - inca 50 de analize incendiare aici >>>>Bucuresti- dezastru sau “megapolis ” ?

Cititorilor nostri le dorim Sarbatori Fericite ! “Monitorul Imobiliar ” apare cu editia viitoare in data de 5 Mai 2008 .

• O SELECTIE DE ANALIZE SI ESEURI UTILE :
• Un interviu in imagini :”Despre bani , “simptomul Bucuresti ” , case si manipulatori de bani”
• Triumfa ” chiria ” in Occident in dauna vanzarilor ?
• In fata fantasmelor imobiliare , Mugur Isarescu scoate sabia ; dar o sabie de lemn
• Chiriile sunt imense fiindca Bucurestiul este deja “istanbulizat ”
• ” Sindromul Soparlei “-Sudul Frantei ocupat de englezi
  
• Spania : dezastru imobiliar anuntat
• - POTOP DE BANI - Cat il costa pe bucurestean “master planul ” municipalitatii ?
• “Scandalul agentiilor imobiliare ticaloase ” a re-aparut ; de ce acum ?
  
• UN INTERVIU IN “WALL -STREET ” ON-LINE :Unii vorbesc despre mine ca despre un personaj excentric, naiv si idealist>>>intreg interviul aici>>>
  
• UN INTERVIU INCENDIAR DESPRE HOTIA DIN BUCURESTI - Bucurestii-o-vietate-handicapata-de-hotie-avand-numai-un- sfert - de - plaman>>>intreg interviul aici >>>
• O “prabusire de piata imobiliara “indiscutabila : “terenurile din camp “
  
• Cat costa ” criza subprimelor ” ?
• Geografiile crizei imobiliare : “centru american” si “valuri europene “
• Inca nedeclarata oficial , recesiunea este constatata ” pe teren” in America-dar este si cea mai importanta criza imobiliara din ultima suta de ani?
• Notar care nu stie romaneste ???
• Noi valuri americane periculoase : “noul ” scade si mai mult
• “Locuinte sociale ” in Franta : saracimea capata case “la Sfantu’Asteapta”
• INTREBARI SI RASPUNSURI . ” Am 100.000 de Euro. Sa cumpar acum un apartament in Bucuresti “?
• INTREBARI SI RASPUNSURI .Ce pot face doi tineri cu castig total de 35 de milioane de lei vechi ?
• “Cartierul Dorobanti ” nu exista !
• Apartamentele se ieftinesc ? Da, prin “smecherie ” .
• Un zambet stramb pentru o fictiune : 10.000 de Euro metrul patrat in ” Dorobanti :
• O intrebare filosofica : “De ce nu merge buy-backul imobiliar in Romania ” ?
• PARADOXURI : “Bucurestii la MIPIM ” - un simptom nelinistitor
  Dezastru pe piata imobiliara din Japonia;explicatiile sunt “locale”
  RADIOGRAFIA JAFULUI - Ce nu se stie despre ” afacerea parcarilor subterane “din Bucuresti
  Iarasi despre ” criza imobiliara” : cine pierde, cine castiga ?
  Terenurile scumpe incep sa alunge investitorii “care nu participa la joc “
  Este ” criza imobiliara ” sau o simpla ” agitatie de presa “?
• 
  

Valurile necontrolabile ale crizei americane bat constant in tarmurile locale in loc sa se tempereze, asa cum se nadajduia pana de curand . Un raport din aceste zile  al Ministerului Comertului american anunta cu totul ingrijorator ca in martie volumul de vanzari ” la nou ” a mai scazut cu inca mai mult de 8 % fata de februarie (si cu ceva mai mult de 36 % pe un an ) stabilind ca valori cantitative presupuse in jur de 526.000 de “unitati noi” pana in decembrie  , evident mai scazute fata de 570.000 cat se considerase ca nivel minim de catre finantisti la inceputul anului. Si pretul mediu de vanzare scade continuu ajungand la un recul de peste 13 % pe an , adica la un nivel care e de departe cel mai scazut din ultimii  37 de ani iar indicatorii interni de calcul mediu se afla la un minim istoric pentru 45 de ani recenti , de cand acest gen de analiza  exista.
Aceste noutati de ora recenta confirma ipoteza privind caracterul cu mult mai primejdios al crizei americane care desi a maturat un numar de companii de notorietate si a saracit multimi de datornici , facand sa fluiere vantul prin burse din toata lumea , se intoarce in imobiliar si scufunda si mai mult o piata de antreprenori care se asteptau la un anumit echilibru  ce se va dobandi treptat .
Esenta lor nu este , insa, inteleasa la noi unde , in delirul propagandistic care satanizeaza ” vechiul” (locuinte rele , mizerabiliste , fruct al “comunismului” condamnat de stapanire etc. ), este sacralizat  prosteste ” noul ” in maniera clasica  a Caritasului unde trebuie sa se mentina fluxuri de deponenti pentru a nu se prabusi mecanismul fragil . Dar ceea ce este incredibil este amestecul romanesc de fatarnicie si stupiditate fiindca , desi elementara , ideea ca in epoci de criza financiara ( extinsa in regiuni dintre cele mai diverse  desi origina  se defineste local ) “noul ” sufera cel dintai si e nevoit sa retraga fiindca acesta contine , ca o contributie esentiala , “banii bancilor ” aflate in suferinta si organizarea antreprenorilor care , vorba cuiva , nici ei nu se simt mai bine . Cand in alte parti cad banci cu faima (ajunse la sub un sfert din cotatiile  anterioare ) , se retrag din afaceri punandu-se la mezat companii de antrepriza cu ramificatii inimaginabil de extinse si  cam toata lumea lucida isi numara banii mai cu atentie in ideea de a pune deoparte pentru orice varianta neprevazuta , la noi aparitia norilor intunecati da , in locul atitudinii prevazatoare , un fel de excitatie ” exceptionalista” de parca nimic nu ar putea sa prejudicieze marele joc de castigat bani prevazut pentru Romania . Reactia este stranie si presupune -daca nu o lipsa de realism uimitoare- si o initiere in scheme destul de putin inteligibile , poate chiar cu caracter ocult .Insa care sa fie acestea ? Cea mai la indemana este explicatia clasica , de fapt “sindromul Companiei Indiilor de Est “  aratand ca saturatia (si chiar si criza ) in Imperiu  reclama exploatatie salbatica , in maniera parjolului facut fara menajamente , in periferii . Cum noi ne definim singuri (preluand formula de la “organizatorii jocului ” ) ca o “piata imobiliara emergenta ” rezulta ca locul la masa de joc este asigurat ; dar ceea ce se ignora este , de fapt, tema capitala : pentru cat timp ? Aceasta , de buna seama, ramane o intrebare nedezlegata  dar ceea ce este sigur e ca bani multi pentru “nou” nu vor mai fi curand nici pe Dambovita desi , daca e sa ne luam dupa presa de tocmeala, abia acum vin proiectele mari si investitiile grandioase : o iluzie de ignoranti famelici .

Acolo unde “piata triumfa ” si zarafii dicteaza in societatile ajunse o prada usoara pentru manipulatorii de bani , tema  ” casei pentru saraci ” sau a ” locuintei sociale ” , cum i se mai spune la noi  , nu apare decat sub presiuni diverse si de multe ori atunci cand nu exista nici o alta solutie de amanare si primejdia unor miscari de strada sau agitatii violente incepe sa se profileze amenintator .Iata, de pilda , realitatile franceze care  nu sunt nici pe departe atragatoare  in ce priveste adapostul accesibil desi ” socialismul ocult ” exista la Paris mai evident  decat in multe locuri din Occident . In materie de locuinte pentru saraci , distributia de locuinte sociale indata dupa instalarile de corturi de oameni fara adapost in Paris si alte orase importante ( din decembrie 2007,prin episoade rasunatoare ca ecou public  ) ar fi trebuit sa se faca pe calea unei legi denumite ” Dalo ” ( “droit au logement opposable” ) in maniera complicata si pompoasa specifica legislatiei din tara “Burghezului gentilom “. Continutul ei este simplu si s-ar rezuma in acest fel : orice familie ( adica ” menage ” , incluzand tacit si concubinii ) in nevoie de acoperis deasupra capului trebuie sa alcatuiasca un dosar prezentat autoritatii locale si trimis spre studiu unei comisii . Aceasta ar urma sa decida ” eligibilitatea” si sa treaca, atunci cand este cazul , la atribuiri . In teorie , diferente fata de noi nu ar  exista cine stie cate fiindca, la drept vorbind, exista o universalitate a  mecanismelor de satisfactie locativa pentru asistati si , deci, locul de inventie in proceduri ar fi redus .
Dar desi de la inceputul anului acest sistem inovat recent pe malul Senei  ar fi trebuit sa functioneze , rezultatul pare  , dupa numai un trimestru , pur si simplu dezastruos. In Paris , din 5500 de dosare  , in jur de 3880 au fost verificate ( operatiune functionareasca de “foiletare ” a hartiilor spre a se constata daca sunt adunate toate documentele necesare ) , doar 539 s-au examinat si numai 242 au fost selectate ; dar case nu s-au atribuit  decat unei singure familii daca ar fi sa ne luam dupa informatiile publicate de prefectura oraseneasca.

Interesante sunt,insa, cateva aspecte de natura functionareasca precum ar fi compozitia comisiilor de mediere , alcatuite din reprezentanti ai Statului , ai ” colectivitatilor teritoriale ” , ai proprietarilor si ai asociatiilor de asistenta , complet diferita decat la noi  unde totul se desfasoara in fortareata inchisa a Primariilor si la adapost de ochi nedoriti . Rostul lor consta in a stabili prioritatile dar atribuirea propriu-zisa o face prefectura din ceea ce se cheama ” contingent prefectoral ” ,caci nu Primaria administreaza locuintele ci Statul , prin prefect (schema care ar da frisoane la Bucuresti). Dar ” contingentul prefectoral” este uluitor de redus , fiind apreciat la maximum 60.000 de locuinte disponibile in toata Franta ( la o cerere de zece ori mai mare ) dintre care doar 1000 in Paris , oras scump si supra-aglomerat .Inutil sa reamintesc ca asemenea cifre sunt , pe Dambovita , mai secrete decat cele mai bine pazite secrete de Stat si de alcov si nimeni nu ar putea sa evoce macar cu aproximatie cat are Statul (sau , ma rog, Primaria ) altfel decat in formule boscorodite cu “limba de lemn” .

Isteria “dezvoltarilor” de langa Bucuresti care se fac in orisice fel de locuri izolate si fara un plan generic care sa apartina autoritatii publice ( caci nu degeaba ar trebui sa existe o ” amenajare a teritoriului ” echilibrata si conjugata dar bineinteles ca nu exista ) a cuprins in forme dintre cele mai mai bizare regiuni din ce in ce mai indepartate de Bucuresti . Argumentul capital in aceasta materie este , de buna seama , pretul foarte scazut al terenului care , in aproape toate cazurile , e un fost sau actual teren agricol ce va deveni construibil (sau a devenit recent ) prin bunavointa “selectiva ” a primarului din sat si a unui grup intelegator de deputati comunali . Aceasta este de fapt o extindere salbatica a orasului care se afla aproape de limita escrocheriei sau a unei forme bizare de delir .

Cine calatoreste catre Alexandria pe soseaua nationala si trece cu mult de limita cea mai indepartata de expansiune naturala ce se afla acum in marginea Mihailestilor (evoluat putin desi cu date locale suficiente ), va fi uimit sa constate cum , la treizeci si ceva de kilometri de cartierul Rahova , apare un indicator ce ne spune ca nu departe de Ghimpati (o fosta resedinta de plasa din anii 30 , astazi o simpla comuna mai instarita), se naste un cartier rezidential in plin camp la o margine de sat . Rezidentialul din Letca Veche , fiindca despre aceasta asezare de ses prafos este vorba , are cateva caracteristici ce trebuie cunoscute inainte de orice comentariu cu perspectiva mai apropiata sau din avion : nu exista alimentare cu gaz natural si , evident , nici canalizare iar apa imaginata a se afla in reteaua comunala are o realitate aproximativa si , de fapt , e un simplu adjuvant formal ( precum in mii de alte locuri unde ” lucrarile” s-au facut pe hartie dar banii s-au incasat iar vitele mor de sete daca nu ar fi adapate din antica fantana cu ciutura ) .
Rezulta ca , oricat de staruitor promovata , investitia nu exista in acest moment altfel decat in ipoteza si se include de la sine in multimea de formule vag agregate teoreticeste care insa nu pot conduce in viitorul accesibil decat la maximum un adaos de case de sat , mai ciocoiesti , dar lipite de ograzile satenilor si sfarsind prin a se infrati cu ele in formule hibride si masuri inadecvate .
Mai mult ca sigur ca unii vor arvuni sau vor cumpara case in regiunile ieftine inchipuindu-si “ca fac o afacere” insa din pacate multimea”dezvoltarilor ” aproximative ( principala marota a cui vrei si cui nu vrei ) sufoca prin potopul de zvonuri orice privire calma si realista . Caci pana cand la noi nu vom avea cai de comunicatie macar mediocre -asigurand circulatie cu fluiditate rezonabila - si extensiuni logice pentru inca nedefinitele ramificatii de conducte pe unde gazul natural  sa ajunga in sobe nu vom putea avea “orase multiplicate ” ci doar fictiuni si iluzii , perfect compatibile cu vremurile de amagire colectiva ce am ajuns sa traim.

Consecintele regresiunii (ori, cel putin, ale stagnarii ) in materie de vanzari de locuinta fac posibila revenirea ideii de inchiriere care , de obicei , cand creditul ipotecar este febril si se dezvolta , nu mai are nici cautare exagerata si nu se bucura de atentie din partea celor ce vehiculeaza ” banii multi “. Bineinteles ca aceasta apare ca alternativa (si adeseori chiar si ca preferinta ) daca “ipotecarul ” scade in siguranta ori prezinta riscuri inacceptabile .
In realitate , insa, fenomenul trebuie privit cu atentie si in date care nu sunt intotdeauna inteligibile la noi . In Franta, ca sa exemplific , exista , pe langa concluziile directe ale pietii libere , si un asa-numit IRL (adica un ” indice de referinta al chiriilor “ ) al carui calcul se face intr-o maniera destul de complicata fiindca include din zece parti totale , sase -din “indicele preturilor de consum ” , doua parti din indicele de cost al constructiei si alte doua din “indicele pretului de intretinere si de ameliorare ” (IPEA) .In acest inceput de an , de fapt, in primul trimestru , “indicele de referinta a chiriilor ” a crescut continuu (dupa ce la sfarsitul anului trecut se ridicase , pe trimestru , cu 1,36 % ) , ajungand sa aiba un adaos de aproape 2 % trimestrial ( de fapt, 1,81 % in procente precise ), ceea ce ar conduce pentru media anuala la 8 % si chiar mai mult daca progresia actuala se mentine .Rezulta ca , dupa ce in 2006 , chiriile “incetinisera” , acum cresc printr-o presiune inca discreta dar inteligibila prin analiza cu metode de sensibilitate ridicata .

In acest conditii , devine ne-intamplatoare ipoteza care astazi circula frecvent la Paris si care se intalneste in mai toate analizele recente de imobiliar (utile atat afacerii cat si necesitatilor particulare ) indicand revenirea la inchiriere si , in acelasi timp , corectia in mentalitatea publica unde obsesia improprietaririi devenise suparatoare. Nu fara legatura ar fi , deopotriva , si accentul nou din publicitatea in materie de imobiliar , care s-a reformulat rapid ;daca pana ieri-alaltaieri , aproape nicaieri nu aparea indemnul de achizitie in vederea exploatarii (evident ca prin culegere de chirie caci speculatiile “a la roumain ” sunt excluse ) astazi argumentele de capatai pentru a cumpara “noul” (dar adeseori si “vechiul” ) accentueaza in ideea stabilitatii castigurilor la batranete si a completarii de venituri . Triumfa , deci, chiria in Occident ?

“LOC ” ŞI “PERSOANĂ” -„Eseuri despre geografia tainică “Se poate descarca gratuit aici >>>>>

Cea mai recenta carte pe tema imobiliara a lui Artur Silvestri a aparut in aceste zile si cuprinde mai multe eseuri si analize dedicate legaturii dintre “om” si “loc ” , fiind o adevarata metafizica a casei si a ” geografiei tainice “. Despre ea , reputatul istoric Alexandru Nemoianu (SUA) scrie astfel :

Survenite pe neasteptate si comentate in chip de eveniment de o presa care , nu o data , pare sa descopere a mia oara roata sau obtinerea focului , cateva declaratii ale guvernatorului Bancii Nationale confirma o realitate incredibila care arata -cum am scris in cateva randuri  - ca in Romania imobiliara baza statistica este sublima dar lipseste cu desavarsire . Intre altele , si din acest motiv noi avem o piata de legende , mitologii si fantasme de o virulenta de neinchipuit si o lipsa de orientare in materie de preturi care adeseori seamana cu o ghicitoare facuta si mai de nedezlegat de lacomia funciara a unui popor invatat prematur cu castigurile instantanee si la valori enorme . La drept vorbind , cam tot ceea ce introduce “stapanul banilor romanesti ” in dizertatia despre halucinatiile imobiliare nu se poate contesta dar sunt concluzii arhi-cunoscute in mediile de examinari lucide  despre care insa prea putini cuteaza sa  se exprime public din motive adeseori de neinteles  . Iata numai cateva asertiuni cu caracter de truism  dar  in sine o raritate in dezbaterea publica . “Credem -zice guvernatorul  - că datele care se vântură în prezent pe piaţa imobiliară sunt date de ofertă. Se cer nişte preţuri. Se vântură aceste preţuri care pentru mine nu sunt adevărate, oricine poate să ceară oricât, iar asta nu înseamnă că e un preţ de tranzacţie”. Asa si este , de buna seama, dar concluzia ca preturile in circulatie publica de la noi sunt ” preturile de strigare ” am sustinut-o in cinci ani recenti de nenumarate ori , atat in carti si in emisiuni de radio si televiziune cat si, evident , in ” Monitorul imobiliar ” de un an si ceva de cand exista acest buletin . Radiografia halucinatiilor colective continua in acest fel :”Daca te uiti la statisticile pe segmentul imobiliar-descopera azi dl. Mugur Isarescu -  preturile par de speriat si par adecvate pentru nordul Bucurestiului ” , emitand o concluzie incontestabila despre care ,insa , am vorbit adeseori si i-am evocat sursele caci aproape toate sursele de informatie prelucrata (fiindca informatia bruta nu exista ) provin de la agentii imobiliare ” cu staif ” care nu lucreaza decat ” lux” , ” vile ” si terenuri scumpe aflate “cartiere selecte ” sau , cum se zice mai de curand in limbajul de aspiranti la conditia de neo-ciocoi , ” exclusiviste ” . In  fine , alte cateva observatii si diagnostice ” a vol d’oiseau ” :“Preturile care se vantura sunt de oferta si trebuie sa vedem daca sunt adevarate pentru ca se mediatizeaza si au darul de a speria. Pe aceste informatii se creeaza o intreaga fantasma privind piata imobiliara. Notarii pot sa furnizeze date reale despre tranzactii. Trebuie sa avem o analiza pe baza de realitate” . Inutil sa spun ca despre ” fantasme ” , “mediatizare” aiuristica ( luaind aspectul unui adevarat ” prostologhikon ” ,de fapt  o antologie de absurditati ) si solutia spargerii monopolului de informatie oculta depozitata in notariate am vorbit de zeci de ori si am facut-o cu un rost .Deduc , asadar ,ca in aceasta tara ,si in aceasta materie , numai dl.Mugur Isarescu si cu mine avem libertatea de a spune ce gandim .
In orice caz devine evident ca ,indiferent de motiv , dl. Mugur Isarescu scoate sabia dar , din pacate , o sabie de lemn . Ceea ce aflam ca incheieri inca pipaite nu sunt decat realitati vizibile cu ochiul liber iar ideea de a se face o consfatuire cu capeteniile notarilor in  scopul unui “schimb de informatii utile ” este ridicula prin formalism si birocratie de convorbire in spatele usilor inchise . In fond, desi pozitiv, acesta nu-i decat un mic pas initial in forma unui consult medical de cabinet si intre specialisti si complet nesatisfacator pentru o boala a societatii ce trebuie tratata rapid si cu hotarare . Caci daca datele ce s-ar putea obtine in materie de preturi de vanzari consumate ( nu “propuse ” ) ar da o imagine atat Bancii Nationale cat si notarilor  si abia ulterior acestea ar deveni, prin prelucrare , informatie de uz curent , inca nu am facut ceea ce este firesc si se face de mult in societatile asezate . Noi trebuie sa avem ,ca si altii , in documente publice si accesibile (chiar si cumparate cu bani), toate concluziile ce decurg din procesele de piata consumate ( volum de vanzari totale si defalcate  , preturi medii   pe categorii  etc. )  desi in Franta , asa cum spun de ani de zile , acestea sunt obligatorii pentru reteaua nationala de notariate si se afla la indemana in vederea clarificarii sistemului de valori in materia achizitiei si vanzarii .
Astfel incat “butonul decisiv ” trebuie cautat in cateva minore ( prin forma ) modificari de legislatie , cu obligatia notarilor de a pune in circulatie publica “baza statistica “( socotita azi ” interna” desi reflecta fenomene obiective ) dar , in acelasi timp , prin fortarea Institutului National de Statistica sa dedice “imobiliarului ” un sector definit , asa cum exista la altii  dar nu la noi  .
Insa , repet, acestia sunt pasi initiali fiindca desi perspectiva asupra valorilor de vanzare ar deveni ,astfel, categoric mai limpezita , ramane impenetrabil domeniul aproape opac al inchirierilor unde  aproape nimeni nu se poate descurca in absoluta debandada din sistemul fiscal de la noi  .

Acum aproape o jumatate de deceniu - cand isteria de azi a ” vietii pe datorie ” abia se nastea - erau destui cei care ,prin stiinta ori intuitie , socoteau ca , odata creditul ipotecar dezvoltat , chiriile vor scadea simtitor si astfel un anumit echilibru in materie de ” acoperis deasupra capului ” va exista prin constituire de la sine (sau, cum se zice cu cinism , prin jocul pietii care rezolva totul ) . La drept vorbind , aceasta ipoteza avea un reazem manualistic fiindca asa si scrie “la carte ” , in concluziile deduse din fenomene produse in lumi normale si unde nu avem jaful sistematic de la noi si nici atitudinea sfidatoare a unor neispraviti ce stapanesc cu atitudine de feudal pradator care distruge toate sursele istorice de venit constant in favoarea  sustragerilor ample si cu efect de parjol . Dar ca si in alte numeroase cazuri , si acum la noi totul s-a produs anapoda si intr-o maniera care ar reclama elaborarea de noi teorii economice cu lucrare specifica in genul nou de ocupatie calauzit de sindromul lacustei care defineste vremurile ce traim . Astfel incat , chiriile pentru locuinte , care de obicei scad când creditul ipotecar se accelerează , nu au scăzut până acum şi, deci, fiind definite atipic , nu vor scădea nici în viitorul imediat si chiar mediu , fiind vizibilă mai degraba  o tendinţă continuu crescătoare , foarte puţin previzibilă teoreticeste insa constatata la examenul pe teren . Aceasta - în materia locuinţelor “standard”, situate in apartamente de cartier a caror aparitie anterioara din perioada industrializarii galopante pare sa fie argumentul unic care mentine inca maruntele nadejdi ale generatiei sacrificate , inhamate la jug adesea numai pentru a plati chiria si a se intretine minimal , abia supravietuind  . Si plateste categoric ” cat nu face ” . Caci daca  , in valori absolute , o chirie de 350 de Euro pentru o nenorocita de garsoniera in Bucuresti (??!) poate aparea ca putin mai mica decat in unele capitale europene din categoria oraselor-sanctuar , in valori relative aceasta reprezinta mai bine de 40-60 % din castigul propriu lunar ceea ce, fata de o medie sociala suportabila de 12-15 % este exorbitant desi acestea nu sunt chirii “rezidenţiale” (aici calitatea da nota ) ci simple “locuinţe” asemănătoare cu ceea ce defineşte orice “periferie” de capitală europeană. În privinţa acestora ,  modificările in bine nu sunt de asteptat având în vedere ca ” is