MONITORUL IMOBILIAR

Pe la începutul primăverii anului 2000, un june inteligent de la un ziar din Bucureşti îmi propuse o întrevedere care ar fi urmat să se publice sub forma unui interviu pe teme „ce inflamează creierii cititorilor“, precum ar fi „cu cît vor creşte preţurile“, „cît face un apartament în cutare şi cutare cartier“ şi altă făină, de acest fel, măcinată a douăzecea oară. L-am primit fără entuziasm şi, fiindcă detest astfel de mici „prostioare“ ce generează confuzie, începui un şir de divagaţii în maniera eseistică şi semi-profetică, pe care unii o admiră dar paralizează majoritatea, care nu înţelege. Deodată, tînărul interviewer deveni atent şi intuind „materialul“ şocant, încurajă dizertaţia îndreptînd-o spre o tematică americănească de felul „cum să trăieşti mai bine, schimbîndu-ţi viaţa“.
La drept vorbind, „schimbarea“ ar fi fost la îndemînă, aducînd, mai ales pentru „bucureşteanul recent“, nu doar altă viaţă ci şi, cu probabilitate, şi o altă poziţie socială. Soluţia se afla, în tot cazul, la îndemîna oricui gîndeşte cu capul lui şi cu un pragmatism minimal. În loc să continue o viaţă declasată la oraş, constînd în expediente, mediu „colectivist“ ce creează o iritaţie continuă şi o instabilitate care ruinează psihologia cît ar fi aceasta de solid construită, „bucureşteanul recent“ ar fi putut vinde totul şi pleca , începînd o viaţă nouă. Căci la acea dată ( reper aceasta - in anul 2000) un apartament „cutie de chibrituri“ cu două încăperi într-un cartier rău cotat (dar nu Rahova ori Ferentari) se putea vinde, nu tîrziu, cu vreo 14.000 de dolari americani. Un hectar de teren bun spre a fi exploatat corespunzător nu depăşea 80-100 $, ceea ce ar fi însemnat o mică „moşie“, de 10 hectare, cu doar 800-1000. Nu mai mult de 1.500 ar fi costat o maşină Dacia, chiar de model „Break“, utilă pentru cărăuşie diversă, iar o „casă în comună“, înconjurată, cu puţin noroc, şi de o curte cu grădină şi mică livadă, „făcea“ 4.000-5.000 de dolari dacă era conservată prea bine, construită din cărămidă şi învelită cu tablă. Însumarea impresionează: cu nu mai mult de 7.000 $, hai să zicem 8.000, se obţinea uşor casă, „moşie“ şi maşină, rămînînd încă pe atît pentru diverse cheltuieli, inevitabile în aceste situaţii şi care nu ar fi condus la mai mult de 2-3.000 $, la un maxim posibil. În orice caz, rezulta un rest de 4.000 $, pentru o depunere la bancă ori pentru „investiţii“ (mic magazin ori cîrciumioară, debut de exploataţie agricolă etc) dar nu pentru „consum“ stupid şi nechibzuit.

Schema era corectă chiar dacă admit că ar fi existat variaţii însă cu neputinţă de a se pricinui stricăciuni „ansamblului“. Şi totuşi, numărul celor ce au îmbrăţişat această idee înfăţişată ca un tablou ispititor, dar uimitor de posibil, nu a fost ridicat deşi omul nu-i lipsit de cuget şi îndeobşte consideră că „îşi cunoaşte interesul“. În aceste date, interesul lui consistă mai degrabă în a trăi rău, precar şi mizerabilist, dar în „oraşul obsedant“, condus fiind de un conservatorism fără alt viitor mai precis decît o existenţă în mulţime, care doar se perpetuează biologic în generaţii din ce în ce mai aproximative. Respingerea condiţiei de răzeş pare, aşadar, definitivă caci astazi orice schema de acest fel nici macar nu mai este luata in calcul , de vreme ce ” tara ” unde nazuieste |oraseanul aproximativ” sa se exprime nu este ” satul de la Gheboaia” ci de langa Valencia .