MONITORUL IMOBILIAR

O patologie a „omului nou“

O poveste cunoscută de aproape toată lumea căci se studiază în şcoală (ori, poate, de cînd cu manualele alternative, nu s-o mai studia!) ne înfăţişează cum un flăcău chipeş dar blestemat se ascundea ziua în piele de porc iar noaptea – ca să-l vadă iubita, chipeşă la rîndul ei – se arăta aşa cum este, de fapt, adică un prinţ indimenticabil ca aspect, o capodoperă a naturii, pe scurt – un Făt Frumos. Dincolo de poveste şi, bineînţeles, de straturile ei de complicaţie poporană, pilda este evidentă şi ea ne îndeamnă să nu tragem concluzii precipitate din aparenţe căci frumuseţea poate să se ascundă, uneori, sub înfăţişări la prima vedere neatrăgătoare, adesea chiar rebarbative.

Aceasta este, ca să nu lungesc vorba fără rost, şi filosofia unora dintre cei ce doresc să cumpere … case căci, după cum bine se ştie, sînt destui cei care cer case pentru renovat, respingînd, în nu puţine cazuri, clădirea nouă, făcută de „investitor“ special pentru vînzare. Ei caută, cum s-ar zice, pe Făt Frumos ascuns într-o piele de porc.

Ca intelectual ce lucrează cu paradoxuri şi este retractil la inovaţia de ultimă oră, îi simpatizez pe aceşti idealişti cu sufletul visător dar, ca specialist în imobiliar, mă întreb adeseori, cînd se discută despre gîndul de a se cumpăra o casă „urîtă“ ca să se renoveze: oare merită? „Face“, cum se zice, banii? Uneori, examinînd speţe, zic că „da“ iar, în principiu, sînt complet de acord cu acest mod de a gîndi.

Totuşi, înainte de orice alte dezvoltări, două vorbe de preliminarii sînt trebuitoare. Întîi, despre cumpărători. Unii, puţini la număr, sînt naivi ori chilipirgii, iar aceştia acţionează aici deoarece astfel de clădiri nu sînt prea scumpe şi reclamă iniţial o cheltuială convenabilă. „Naivii“ cred că „banul puţin“ ca preţ le aduce o casă distinsă ce se va înfrumuseţa cu două-trei „mîini“ de var, cu o gresie cum dă Dumnezeu şi o vopsea întinsă pe cercevele şi pe uşi, ca să le „înnoiască“. Ceilalţi, „chilipirgiii“ adică, socotesc că vor cumpăra ieftin, vor da – cum se zice trivial – „o faţă“ şi vor vinde mai scump, cîştigînd uşor şi destul de repede un ban bunişor. Evident, cei din ambele ca- tegorii se consideră – ca românul – „dăştepţi“ într-o lume de prostănaci.

Din nefericire, realitatea nu este aceasta. O casă nu se renovează uşor şi costă destul dacă operaţiunile se fac cum se cade; de fapt, preţul iniţial nici nu contează faţă de costurile totale. Şi de ce aceasta?

Oricine reflectează atent şi face cîteva exerciţii de logică obţine răspunsul trebuitor. Întîi, construcţia în sine. Arareori ea nu trebuie „întărită“, adică nu trebuie să i se consolideze structura, căci o casă – ca şi omul – are un „schelet“ care, dacă nu a fost fragil de la bun început, a devenit cu vremea fragil. Mai mult chiar decît atît, nu puţine dintre casele negustoreşti, ridicate pe la 1880-1890 şi pînă către 1930, au fundaţie mică, săpată superficial, „atacată“ de vreme şi, oricum, incompatibilă cu oricît de minime adaosuri dacă nu chiar în extinderi mai mari ce se preconizează. „Talpa“ casei nu-i atît de lată cît să ţină „omul“ în picioare.

Dacă mai are şi etaj, obligaţiile de întărire cresc fiindcă adeseori tavanele parterului (ceea ce se cheamă „planşeu“) sînt desfăşurate pe grinzi de lemn şi „întărite“ cu stuf, căci, acum 70-80 de ani, aceasta era tehnica epocii şi nu, desigur, „placa turnată“ şi „armată“ din betoane tari. Urmează instalaţiile, adică sistemul sangvin, care, de bună seamă, ca şi arterele şi venele, trebuie să îngăduie o circulaţie firească. Însă,ca şi omul şi „ţevile“ lui organice, ţevăria casei îmbătrîneşte şi ea, reclamînd intervenţii curente şi chiar reparaţii aprofundate cam o dată la douăzeci, treizeci de ani.

Urmează ferestrele şi uşile, uneori mîncate de carii, înnămolite de straturi istorice de vopsele adăugate de două-trei generaţii şi niciodată curăţate pînă la lemnul originar înainte de revopsire. Adăugăm acum pereţii, care nu vor încuviinţa – ferească Dumnezeu! – doar o zugrăveală ca un fard pe un obraz murdar şi cu pielea infectată. „Cine ştie, cunoaşte“, căci adeseori, cînd zgîriem cu unghia peretele unei case vechi dar promiţătoare, tencuiala nu se „desface“ ci se pulverizează deodată, rămînînd pe podea ca o mică grămadă de nisip, imagine tulburătoare a timpului ce a trecut. Iată, deci, că va trebui să curăţăm pereţii pînă la cărămidă, atît pe dinăuntru cît şi pe dinafară şi abia apoi vom reface tencuiala „de la zero“. Însă cu aceasta nu am spus încă totul.

Podelele – ce desemnează adesea duşumeaua străbunicilor – cimentul „mozaic“ din băi, cazanul „Vaillant“, vechi de aproape o sută de ani (bravo mărcii!), plus zecile de mărunţişuri (olivere, cremoane, şilduri de uşi, balamale) care – dacă se adună şi se traduc în bani – dau, ca adiţiune de sume, bătăi repezi de inimă. Concluzie evidentă: muncă multă, costuri mari.

De altminteri, iniţiaţii ştiu că „renovările“ (formulă generică, desemnînd, de fapt, o parte din tehnicista „reparaţie capitală“) pot pretinde cheltuieli asemănătoare cu o construcţie nouă, aceasta spre a nu menţiona „restaurările“ (dacă, în cazuri rarisime, operăm asupra unui monument istoric) unde vom cheltui categoric mai mult decît ne-am propus. Acum este clar de ce „naivii“ şi „chilipirgiii“ nu îşi află, vorba unuia, măcar puţin, în cumpărările de case vechi şi ieftine afacerea vieţii lor.

Acestea răspund altor deziderate decît „afacerea“ (id est speculaţia aflată la limita fraudei) după cum şi jocul de crickett este o îndeletnicire de domni. Concluzia este că abia o categorie specială urmăreşte să cumpere case în ideea renovării, ceea ce nu însemnează că în aceasta se includ obligatoriu numai „domnii“, adică oamenii cu bani, ci, mai degrabă, nu. În alte părţi, „reabilitarea“ este ocupaţie curentă şi afacere constantă de companie imobiliară (de unde, experienţa şi reacţia imediată de cunoscător, ceea ce se traduce prin „fler“) dar la noi astfel de atitudini nu sînt obişnuite şi nu au ritmicitate industrială. „Reabilitarea“ se face, de regulă, punctual, de către particulari inventivi ce îşi doresc o reşedinţă. Aşadar, acesta este un obiectiv de imobiliar privat, mijloc ingenios cu scop definitoriu rezidenţial.

Totuşi, ieri – adică acum vreo cîţiva ani – clădirea cu stil dar rău întreţi- nută pasiona şi altfel de cumpărători, în general companii străine „cu nume“, încă prea puţin cunoscute în România şi care – spre a pătrunde impresionant pe pieţe noi – aveau nevoie de imagine exterioară, traducînd forţă şi soliditate. Palate cu aspect somptuos şi case boiereşti cu exterior ce putea deveni elegant prin faţade sofisticate, refăcute minuţios – iată soluţia de a obţine „diferenţa“, senzaţia de valoare netălmăcită în cuvinte, ideea de templu al banului. Dar această febră de imagine s-a consumat repede, de fapt.

În realitate, puţini sînt, astăzi, cei ce mai caută ceea ce se cheamă „clădiri rezidenţiale“ spre a le preface în sedii de companie (obsesie canonică în Bucureştii de la mijlocul anilor ‘90); „mărcile“ s-au impus, „puterea“ se traduce prin bani şi influenţă iar însemnele exterioare nu mai au acum acelaşi preţ ca şi atunci cînd se făceau primii paşi. Contează eficienţa propriu-zisă, vorba meşteşugită spusă acolo unde trebuie, banul cîştigat.