MONITORUL IMOBILIAR

Cele mai multe din „cătunele de miliardari“ ce prelungesc Bucureştii în mod haotic cresc pe un strat incoerent de „atribuiri“, „împroprietăriri“, schimburi şi cumpărări succesive de terenuri care fac, până la urmă, impenetrabilă „frauda fondatoare“ şi ne obligă să recunoaştem „legea faptului împlinit“. Astăzi practic nu se mai poate îndrepta în nici un fel, şi nici măcar parţial, jungla barocă de „documente de proprietate“ care este fructul a optsprezece ani de legislaţie în derivă şi de combinaţii produse la adăpost de priviri indiscrete şi, în orice caz, inapte de a înţelege „sensul combinatoriu“.

Dar acestea sunt piedica principală şi factorul ireductibil de incoerenţă şi hazard? La drept vorbind, maladia mortală a Bucureştilor este absenţa ideilor grandioase ce ar trebui să privească dezvoltarea realistă a acestui oraş supra-aglomerat care, în loc să existe, sunt înlocuite de o ideologie a „mo­dernizării“ parţiale şi de mulţimea de documente birocratice ce satisfac doar interese de moment sau corecţii care strică fiind concentrate excesiv în prezentul ce devine repede caduc. În această materie, noi avem „crima rituală“ care este un aşa-numit „Plan Urba­nistic General“ a cărui întocmire confuză nu s-a cercetat niciodată cu luare-aminte şi de unde izvorăsc cele mai multe din temele ce irită astăzi pe cetăţean iar mâine îi va face viaţa aproape de netrăit în „oraşul asediat“. Nimeni nu a desluşit până acum cine, cum şi prin ce mecanisme de administraţie orăşenească a croit „principiile de dezvoltare“ instituite la începutul acestui deceniu şi dacă modul însuşi „de atribuire de lucrare“ de către comanditar nu a însemnat şi un şir de deziderate oculte despre al căror cuprins nu ştiau decât iniţia­ţii. Rezultatul şocant îngăduie aceste presupuneri prin ingeniosul „mecanism de joc de biliard“ ce îl conţine.

Astăzi, noi avem un „PUG“ făcut în cabinete şi în chip evident nerealist faţă de ceea ce îi trebuie oraşului cu necesitate spre a supravieţui dar, în acelaşi timp, şi un nesfârşit mecanism de „corecţii“, derogări şi „alinieri la derogări“ care, invocând precedentul, fac să crească interminabile străzi – coridor şi blocuri cu bowindouri răsfrânte deasupra trotuarelor şi ne mai mirăm că nu înţelegem unde se îndreaptă oraşul răscolit de interminabile şantiere. Istoriceşte vorbind, Bucureştii au cunoscut patru „corecţii urbane“ anterioare, în peste o sută cincizeci de ani dar efectele s-au limitat de la sine, prin evoluţia ulterioară. Astăzi, când oraşul suferă de maladia supra-aglomerării şi de o accelerare de „ciclu istoric“ fără precedent, orice fel de corecţie parţială nu mai este de imaginat căci va aduce alte „concentrări“ acolo unde, dimpotrivă, sunt obligatorii descongestionarea şi extinderea. „Evoluţia pe orizontală“ (care a început tacit dar nesistematic) este singura soluţie într-un oraş despre care, încă de acum optzeci de ani, se vorbea ca despre un viitor „megapolis valah“, întins de la Ploieşti până către Dunăre.