MONITORUL IMOBILIAR

„Bucureştii vechi“ sau „Bucureştii noi“? (1 )

Când, acum aproape patruzeci de ani, am ajuns în Bucureşti aşezându-mă aici cu locuinţa, oraşul se înfăţişa într-un fel ce astăzi îmi pare ca fiind aproape extras dintr-o fotografie scoasă la dagherotip. Un anumit calm ce rezulta dintr-o impresie de „viaţă aşezată“ şi din proporţii în organizarea de străzi şi de clădiri era parcă de la sine înţeles şi încă nu începuse a se tulbura excesiv prin invazia „lumii indefinite“, de ţărani fugari, venită de aiurea în căutare de câştig mai uşor şi de oareşicare confort deşi aceasta exista şi se aşezase fără accese de febră socială. Imaginea însăşi de planuri articulate şi de „regiuni concentrice“ cu un înţeles simbolic impresiona, traducându-se prin formulări care astăzi nu se mai înţeleg şi adeseori nici nu se mai ţin minte.

În mijloc, ca un fel de „spaţiu consacrat“ de tradiţie, stătea aşa-numitul „Centru“, de fapt o întinsă arie nedefinită care, începând din Piaţa Universităţii – adică de acolo unde Marile Bulevarde se întretaie în crucea de puncte cardinale fundamentale – se desfăcea prin lărgire către toate direcţiile, întinzându-se mai mult ori mai puţin, aşa cum vremurile îngăduiseră să se închege cartiere şi tradiţii în câteva sute de ani. Acesta era „Oraşul Domnilor“, prelungit prin aproape inexplicabile mecanisme de istorie a hazardului, prin câteva „pungi urbane“ de cartiere cu notorietate de sanctuar precum Parcul Jianu, Cotrocenii şi Parcul Domeniilor Statului. „Oamenii vechi“ trăiau, de altminteri, în această geografie unde Parcul Bonaparte, Strada Armenească ori Cartierul Visarion însemnau nu „locuri“ ci „principii“ sau, mai bine zis, „embleme“ tot atât de elocvente ca şi blazonul şi cuprinzătoare ca şi acesta. Şi felul caselor traducea ţinu­ta omenetului ce le popula: adeseori impunătoare şi arătând „stil“ vizibil deşi destul de heteroclit, alăturând palatul neo-clasic, neo-brâncovenismul indigenist al „Şcolii lui Ion Mincu“ şi înrâurirea cubismului cu origina în germanicul „Bauhaus“ de importaţie acceptată şi însuşită.

Acesta trebuie să fi fost „stilul bucureştean“ ireductibil, o mixtură de epoci şi de straturi aşezate prin adaos şi preferinţă indivi­duală ce conţinea „declaraţii ideologice“ subînţelese şi, deci, un catalog de filosofii sociale traduse în „modul de a locui“. Mai încolo decât această lume de stăpâni, se întindeau „car­tierele“ pestriţe cu ori­gine adeseori necunoscute, ce s-ar fi tras din sate înghiţite de oraş ori din foste sălaşuri de moşie, precum Floreasca, când nu erau de-a dreptul „inventate“ prin împroprietărire destul de recentă şi prin aducere de lucrători agricoli obligaţi să se împământenească repede şi cu otuzbirul în Băneasa de pe lângă strada Gârlei, în malul lacului Griviţa. Câteva, dar nu multe, rezultau din „dezvoltări“ tot atât de nevoluntare, precum „Bucureştii Noi“, unde, pe moşia unui anumit Bazilescu, se tăiaseră străzi geometrice ca în vremea Regulamentului Organic. Şi încă, pe lângă acestea, un număr oarecare de „locuinţe ieftine“, ridicate pentru muncitorime în anii ’20 şi ’30, pe terenuri de margine ori de „maidan urban“, clădiri de formă geometrică şi nepretenţioase atât prin spaţiile locuite cât şi prin grădiniţa minusculă ce se adauga, totuşi, casei, sporind verdeaţa unui oraş păgubit în chip tradiţional de vegetaţie, întotdeauna insuficientă.

Apoi, şi mai departe, către „mitocuri“ (adică înspre „schiturile de margine de oraş“, câte vor mai fi fost odinioară) răsăreau de peste tot mahalalele, aşezăminte de oameni de viitură, „universul mitocanilor“. O întinsă pânză de alăturări de case mărunte crescând prin gospodării eclectice, care puneau laolaltă ograda rurală şi cocioabele vernaculare de magazii, bucătărie de vară şi umbrare de fa­milie uvrieră, înconjura pretutindeni „oraşul clasic“, locuit, încă şi atunci, de adaosuri de „vechi“ anteriori şi de „vechi“ recenţi care, la rândul lor, se coalizaseră cu „noii“ dornici de alianţă pentru blazon. Aici, prin Rahova şi prin Pantelimon, prin Colentina ori pe lângă Şoseaua Viilor se adunaseră veneticii diverşi şi progeniturile lor, incapabili de a pleca din „cartier“ în „oraş“ altfel decât prin mezalianţe, aplicare de spirit apucător ori stăruinţă în a slugărnici. Era vremea când încă amestecurile sociale nu se încetăţeniseră, creind acel aspect de bazar uman dizgraţios ce ne apare astăzi ca fiind perpetuu şi inevitabil în a se repeta la infinit. „Omul“ şi „locul“ apăreau atunci într-o consonanţă uimitoare şi, astfel, devenea de la sine înţeles ada­giul, adaptat, ce suna funambulesc însă având realitate conţinutistică: „spune-mi unde locuieşti ca să-ţi spun cine eşti“.

La drept vorbind, aspectul patriarhal era încă uimitor de pu­ternic deşi către sfârşitul anilor ’60 acesta începuse să se subţieze şi să se înlocuiască, accelerat, printr-un mod de viaţă pseudo-me­tropolitan unde populaţia localnică ajunsese irecognoscibilă printre „meteci“ de provincie, dezrădăcinaţi şi aventurieri. Contrar opiniei curente ce leagă „stricarea oraşului“ în forma lui tradiţio­nală de acele vremuri, realitatea documentată nu este însă aceasta. „Stricat“ în me­diul social – asemănător, până într-un anumit moment, cu castele indiene – oraşul nu suferise încă nici o corecţie ci doar adaosuri prin extensiune şi completări nu prea semnificative. Principiul trebuie recunoscut a fi modern. Pretutindeni în lume atunci când populaţia sporeşte cu procent ridicat în timp scurt iar economia se dezvoltă, (indiferent cât de organic ori silit-cerând, deci, forţă de muncă suplimentară) oraşele de întind pe orizontală, „ocupând marginile“ şi lărgindu-se prin adaosuri şi aglutinări. Ideea că „industriile“ înconjoară „vatra“ şi nu o tulbură este atât de răspândită încât nici nu mai trebuie demonstrată iar alăturarea „cartierului de locuinţe“ de „locul muncii (şi, deci, de „fabrică“) este tot atât de evidentă şi se dovedeşte pragmatică. Astfel încât mulţimea de cartiere răsărite în doar câţiva ani acolo unde industria le făcea necesare, se dovedise inevitabilă şi, până la urmă, salutară în datele istorice imediate. Principiul însuşi nu era nou. Sunt unii care definesc Bucureştii ca fiind „o federaţie de sate“ şi pun în seama acestei „avalizări“ treptate de cătune vechi însuşi secretul de întocmire al acestei aşezări care nici măcar nu are aspect singular căci îl regăsim frecvent pe aiurea iar astăzi se produce cu repeziciune în nu puţine locuri de pe alt meridian. Atunci apar, în locul uliţelor şi caselor de pământ, „oraşe-satelit“ precum Bercenii, Militarii, Drumul Taberei şi Pantelimon sau Colentina, în a căror denumire oricine cunoaşte măcar sumar istoria locului distinge nume de sate şi de moşii anterioare şi cu vechime şi, deci, o tradiţie de locuire peste care vine „formula urbană de necesitate“. Acest mecanism modifică însă „sistemul orăşenesc“ sau, mai bine zis, principiul lui stratificat. În locul „cen­tro-genezei“ tradiţionale – cu cercuri concentrice unde aşa-zisul „inel urban“ (o ficţiune „creolă“, care îşi închipuie că Bucureştii sunt Viena) defineşte „spaţiul de concentrare“ – apare „poligeneza“ obli­gatorie, determinată însă strict prin economic şi trebuinţă de mână de lucru. Rezultă că ori de câte ori „părţi mărginaşe din oraş“ capătă valoare prin conţinut şi potenţial tradus în concret (şi nu prin invenţie propagandistică ori „de ima­gine“) dezvoltarea prin extensiune este inerentă şi se justifică. Acestea s-au făcut atunci când au răspuns unei necesităţi şi nu decurge de nicăieri că astfel de procese nu ar putea să devină posibile şi astăzi, ca şi mâine, dacă aceleaşi „scheme economice“ (cu orice alt conţinut) s-ar repeta ori apar ca inevitabile.

În această materie, câteva disociaţii se impun. Ideea că „Bucureştii cartierelor“ ar fi dăunat oraşului tradiţional este fără suport şi, de bună seamă, trebuie corectată căci extensiunea pare să fie aici, ca, de altfel, în toate oraşele „cu tradiţie“ şi „fond istoric“, soluţia cea mai la îndemână şi recomandabilă spre a conserva „ţinuta“ şi „specificul“. Astfel încât „lăţirea“ a slujit „vetrei“ şi nu a atins-o decât puţin şi nesemnificativ.