MONITORUL IMOBILIAR

Acum aproape o jumatate de deceniu - cand isteria de azi a ” vietii pe datorie ” abia se nastea - erau destui cei care ,prin stiinta ori intuitie , socoteau ca , odata creditul ipotecar dezvoltat , chiriile vor scadea simtitor si astfel un anumit echilibru in materie de ” acoperis deasupra capului ” va exista prin constituire de la sine (sau, cum se zice cu cinism , prin jocul pietii care rezolva totul ) . La drept vorbind , aceasta ipoteza avea un reazem manualistic fiindca asa si scrie “la carte ” , in concluziile deduse din fenomene produse in lumi normale si unde nu avem jaful sistematic de la noi si nici atitudinea sfidatoare a unor neispraviti ce stapanesc cu atitudine de feudal pradator care distruge toate sursele istorice de venit constant in favoarea  sustragerilor ample si cu efect de parjol . Dar ca si in alte numeroase cazuri , si acum la noi totul s-a produs anapoda si intr-o maniera care ar reclama elaborarea de noi teorii economice cu lucrare specifica in genul nou de ocupatie calauzit de sindromul lacustei care defineste vremurile ce traim . Astfel incat , chiriile pentru locuinte , care de obicei scad când creditul ipotecar se accelerează , nu au scăzut până acum şi, deci, fiind definite atipic , nu vor scădea nici în viitorul imediat si chiar mediu , fiind vizibilă mai degraba  o tendinţă continuu crescătoare , foarte puţin previzibilă teoreticeste insa constatata la examenul pe teren . Aceasta - în materia locuinţelor “standard”, situate in apartamente de cartier a caror aparitie anterioara din perioada industrializarii galopante pare sa fie argumentul unic care mentine inca maruntele nadejdi ale generatiei sacrificate , inhamate la jug adesea numai pentru a plati chiria si a se intretine minimal , abia supravietuind  . Si plateste categoric ” cat nu face ” . Caci daca  , in valori absolute , o chirie de 350 de Euro pentru o nenorocita de garsoniera in Bucuresti (??!) poate aparea ca putin mai mica decat in unele capitale europene din categoria oraselor-sanctuar , in valori relative aceasta reprezinta mai bine de 40-60 % din castigul propriu lunar ceea ce, fata de o medie sociala suportabila de 12-15 % este exorbitant desi acestea nu sunt chirii “rezidenţiale” (aici calitatea da nota ) ci simple “locuinţe” asemănătoare cu ceea ce defineşte orice “periferie” de capitală europeană. În privinţa acestora ,  modificările in bine nu sunt de asteptat având în vedere ca ” istanbulizarea ” Bucureştilor (prin adaos de ţărani doritori de supravieţuire) este un fenomen produs pe tacute si care aduce anual zeci de mii de romani provinciali in Capitala supraaglomerata . Insa , spre deosebire de Istanbul (unde sosirea a catorva sute de mii de saraci anatolieni , uneori chiar si pana aproape de milion ) in fiecare an modifica radical si continuu suprafata orasului prin includere brutala de sate marginase in “zona metropolitana ocupata ” de facto , aici concentrarea se produce asupra vetrei urbane atata vreme cat transportul in zonele de imprejurimi este catastrofal din motivul unei administrari continuu aberante in aceasta materie  desi Bucurestii raman cea dintai iluzie sociala romaneasca si un fel de surogat de Occident unde ajung cei nu destul de cutezatori , care nu emigreaza .

Aceste fenomene evidente sunt insa  pentru Stapanire parca pe alta planeta . In deceniul trecut , atat fosti primari de Bucuresti cat si un ministru salbatic al domeniului isi dadusera mana in ideea de a desfiinta dispretuitele curse suburbane care ,insa, exista peste tot si dezvolta in societatile asezate retele cu o vastitate si logica de neimaginat la Portile Orientului iar aceasta ideologie de ciocoi nepasator a ramas si are autoritatea functiei, cat o mai avea-o.