MONITOR IMOBILIAR

Ideea „Noului Bucureşti“ pluteşte în aer , de fapt , însă nu se dezbate public şi nici măcar nu se schiţează într-o formă cît de vagă . Nu avem ipoteză şi nici scenariu deşi , la drept vorbind , constituirea lui a început în mod tacit şi, din păcate ca de atatea ori in aceasta epoca de provizorat stupid , cu totul nesistematic.
La nordul oraşului de acum s-au întins, cu sporire de la an la an, cartiere de case arătoase. Bulevardul central fără nume, ce se se denumeşte încă, în mod barbar „DN1“, de parcă am fi în New York, îşi populează marginile cu o faună spectaculoasă de magazine diverse, birouri „de văzut marfă“ şi nu doar pentru negociere şi contracte. Otopeni şi Baloteşti au – la „faţada“ şoselei – o înfăţişare de „grande ville“ croit din oţeluri şi sticlă fumurie iar şoseaua „de centură“ primeşte mari companii ce se stabilesc aici cu sălaşul principal. Mai sus, către Săftica, unde vom avea dezvoltare de reşedinţe nu comerţ, mişcarea este mai lentă dar se observă iar către Tîncăbeşti un cîmp ieri pustiu astăzi se „colorează“ comercial. În stînga „bulevardului“ către Corbeanca răsar locuinţe şi chiar o viitoare comună („Paradisul Verde“, care va fi un semi-eşec dacă, nu prea tîrziu, se va transforma de-a dreptul în „unitatea administrativă“ de-sine-stătătoare, aşa cum i se potriveşte) ; către Snagov, Sanctuarul tradiţional de protipendadă, răsar case noi atrase de mirajul apelor stranii înfăţişate de Mircea Eliade în „Şarpele“. Mai sus, către Ciolpani „comerţul“ şi „reşedinţa“ încă se împletesc primitiv deşi Siliştea şi, întîi de toate, Izvorani devin cătune de plăcere, tranzit şi, adeseori, reşedinţă. De aci încolo, peste Ialomiţa – al doilea rîu al oraşului încă risipit ce se formează – schimbările se diluează vădit căci dinspre Ploieşti – vechiul Abu Dhabi de la mijloc de secol XX , astăzi putin declasat dar nu inert – vin îndemnări puţine şi bani şi mai puţini. Aceasta este schiţa megapolisului valah ce se prevedea odată că se va formula şi acum începe să capete contururi : avînd marginile în Căldăruşani, Tunari, Pipera, Mogoşoaia, Corbeanca,Scrovişte, Pisc. Buftea şi Voluntari rămîn deocamdată pe dinafară insa nu pentru prea mult timp ,care altfel s-ar irosi fara rost caci evolutia este ineluctabila.
Realitatea in miscare convulsiva nu-i insa de recomandat si isi arata urmarile ce vor trebui curmate prin concept unitar.Ca şi în „Şcoala Herăstrău“ din Bucureşti , şi în cartierul aşa-zis „Erou Iancu Nicolae“ (un ” sat de miliardari” de organizare anarhica si fara nume ) adaosul nesistematic de proprietăţi supără, azi fiind încă prea puţin şi corectabil dar maine va fi inapt a sluji drept model . Vor fi, deci, obligatorii deciziile de autoritate publică, luate cu toată măsura, nu doar cu jumătatea ei.
In aceasta materie sta ,insa,dificultatea ireductibila caci oricît ar părea de paradoxal, obstrucţiile “la schimbarea sistematic” nu vor fi mărunte şi se vor întrebuinţa tot felul de stratageme si se vor invoca pretexte între care „autonomia locală“ va deţine locul de căpătîi . De-aceea soluţia administrativă nu poate fi decît de „mînă forte“. Odată stabilită vatra, teritoriul ei va trebui unificat şi dizolvate comunele ce se vor ataşa la un „sector“ bucureştean ori se creează o „zonă specială de dezvoltare“ cu legislaţie creată ad-hoc, caracterizată prin înlesnire fiscală masivă şi stimul maximal spre a se investi repede şi mult. Apoi, se definesc, pornind de la un teren enorm dar cu precădere pustiu, regiunile urbane, ponderea economică şi socială, destinaţia etc. şi se croieşte proiectul, trăgînd cu rigla străzi, bulevarde, pieţe şi cartiere pe hartă. Urmează infrastructura, momentul capital unde Statul, ca actor, îşi joacă rolul de vedetă. Însă Statul singur nu va putea realiza, în timp util, acceleraţia trebuitoare ci doar în asociaţie cu mîna privată ce primeşte raioane, cvartale, străzi şi drepturi procentuale din exploataţie în schimbul finanţării obiectivelor ce s-au obţinut şi care vor putea deveni „proprietate“ cînd se achită totul, prin compensaţie. Este un credit ipotecar „de stat“, sui-generis, ce ar merita încercat deşi s-ar spune că nu place, doctrinar, în ziua de azi insa in istorie nu doctrinele sunt esentiale ci eficacitatea si,deci, efectul social.

Consecinţele vor fi, la drept vorbind, uriaşe desi ,intai de toate, va trebui un efort în direcţia infrastructurii si a “sistemului circulatoriu “demn de altfel de rînduială decît indisciplina socială de acum. Un oraş dublat îşi reclamă trebuinţa de a se circula public şi, ca atare, transportul urban se re-gîndeşte, inclusiv cu linii de metro către „noul centru“ ce se pot croi înainte de a se înălţa clădire. Prin 1994, o companie britanică aflase despre un proiect ideal, anterior, ce desemna linia de metro către Snagov şi se propunea în antreprenor dar, la data aceea, părea o bizarerie. Astăzi, evident, nu mai este căci indiferent dacă va fi (sau nu) gest de autoritate, „Noul Bucureşti“ se agregă şi nu trebuie decît să accelerăm un proces care, natural înaintînd, s-ar definitiva cam într-o jumătate de secol insa gandit cu capul si nu cu picioarele,precum in anii de inceput de secol recenti, ar privi catre soare in mai putin de doua decenii