MONITORUL IMOBILIAR

Există, deopotrivă cu alte tradiţii negative ce definesc Bucureştii , şi una ce îi este, ca să zic aşa, con-substanţială deşi astăzi atît de atenuată încît aproape că nici nu se mai întrevede măcar. Dar „în anterior“ aceasta arăta însemnătate şi atîrnă greu în echilibrele vieţii curente, pe intervale destul de diferite, inclusiv de azi pe mîine. Căci ipoteza Bucureştilor ca o creaţie otomană, ce ar fi decis Capitala în apropiere de raiale şi la îndemîna Paşei de la Giurgiu ori de la Vidin, nu se poate exclude şi chiar apare cu o anumită vigoare. Turcul hain dar „vecin“, căci nu devenise de-a dreptul ocupant altfel decît la vreme de război, ar fi socotit, deci, Dominionul de la nord de Dunăre că s-ar afla în spaţiul lui de intervenţie, fiind, în cele din urmă, un Protectorat condus de o Stăpînire încuviinţată ce se înlătură cu usurinta atunci cînd nu mai convine. Ideea fiind, la drept vorbind, pragmatică şi fără nici un grad de complicaţie, evidenţiindu-se numaidecît prin urmări după cîteva episoade neîntîmplătoare, ar rezulta că localnicul, mai înstărit ori ” prostime”, s-ar feri de năvălitor şi de jaf, după obiceiul vechi, fugind şi ascunzîndu-se la o parte de vremurile fără noroc. Astfel încît, în faţa prăpădului ce vine de la Miazăzi, omul locului fuge către Miazănoapte, în pădure, mlaştină şi pe cale de libertate către alte regiuni , ori, cîteodată, s-ar aşeza temporar, apoi statornic, în partea de unde nu vine inamicul.
Schema are un grad de plauzibil. Să ne închipuim, deci, poporenii de tot felul, rîndaşi, agricultori şi meseriaşi, mică negustorime şi popi, luînd drumul bejeniei scurte, fugind în neorînduială din mahalale de lîngă Barieră peste cîmpurile cu sămănături şi plante nu prea înalte, trecînd poduri de buşteni si locuri de “caramidarii “(care sunt azi “marile sanctuare” ce se vand cu preturi halucinante ) spre a se pune la adăpost pe lîngă drumul Braşovului ori în pădurile ce mărginesc Calea Tîrgoviştei, în mijloc de codru, unde fac tabără şi colibe din lemn subţire, acoperite vara cu vreasc şi frunziş. Sînt retrageri cu caracter universal care se produc îndeobşte în regiuni cu neagregare îndelungată care produc o mecanică socială de regresiuni şi recuceriri, şi, prin chiar aceste mişcări, aduc obiceiuri, căi repetate şi soluţii ce se definesc în stereotip. Stereotipul devine un mod de viaţă şi ar da, în cele din urmă, explicaţia istorică, cînd aceste scheme se păstrează şi trec de episoadele intamplatoare . Apar, bineînţeles, şi reprezentările colective, valori de imaginar ce nici măcar nu îşi mai găsesc cuvinte spre a se motiva epic reacţiunea ce devine tipar şi canon, asemeni migraţiei cu un grad oarecare de periodicitate. Astfel Sudul expus, „deschis“ către Balkani, fără altă putinţă de a împiedica pe năvălitor decît bariera administraţiei de oraş, devine, deodată, un loc de incertitudine, hazard şi tainică primejdie, un spaţiu de provizorat ce îşi traduce fricile inclusiv în greaua agregare socială. „Viitura“ parcă s-ar fi stabilit mai cu hotărîre pe drumul Giurgiului, unde un fel de „curte a miracolelor“ - de un posibil baroc pestrit si sud-american - ar fi fost posibilă deşi nu se documentează. Nu astfel se înfăţişează Nordul pădurar, lacustru şi mai izbitor păzit, unde şi construcţia pare mai trainică iar omul – ceva mai senin deşi nici un fel de seninătate absolută n-ar fi de presimţit în acest oraş atins de maladia spaimei de Necredincios. Indiferent dacă spaţiul de protecţie este doar iluzie şi arareori doar se confirmă, rămîne şi se transmite în psihologia mulţimilor, ca un reziduu ce nu se înlătură, sentimentul soluţiei de scăpare fie şi temporară.