MONITOR IMOBILIAR

Pe la începutul verii lui 2002 cîteva ştiri alarmiste publicate de ziare ( în maniera necalificată ce caracterizează jurnalistica de „ştire“ de la noi definita prin caracudism ) informară că sediul Guvernului va fi părăsit curand fiindcă nu prezenta siguranţă iar edificiul va trebui întărit spre a mai rezista inca un timp rezonabil de acum inainte . De îndată s-au emis cîteva soluţii in materia asezamantului guvernamental , între care o vreme se arătă a fi preferată clădirea în semi-ruină a neterminatei Biblioteci Naţionale din Piaţa Unirii, pe malul băltit şi verzui al Dîmboviţei necurgătoare . Idee, neîndoios, fără de nici un viitor căci ar fi arătat o miză de concentraţie într-o arie supraaglomerată ce ar trebui, dimpotrivă, descongestionată şi golită decît împovărată mai mult decît suportabilul ajuns aproape de limita , asa cum este de acum . Abia după vreo cîteva luni apăru – şi se comentă cu uimire şi în derîdere, in felul iresponsabil al ” bucurestenizatului recent” care nu stie nimic insa isi da mereu cu parerea – si soluţia strămutării Guvernului în Palatul regal de la Snagov, adica ” afara din oras”. Apoi, după două – trei glume jurnalistice stupide facute in spiritul ludicului prostesc ce ne omoara astazi cu zile , nu mai urmă nimic.
Evident, ca şi în multe alte situaţii, cînd în această ţară nimic nu se tratează cu seriozitate şi aplicat dar nici măcar nu se discută cu staruinta cautandu-se a se lămuri definitiv, şi aceasta versiune rămase ca o extravaganţă emisă spre amuzament . Totuşi, aceasta este – prin sugestie, măcar – o solutie simbolica demna de o analiza echilibrata şi nu-i exclus să fi fost chiar şi un semnal, spre a se încerca reacţia publică, absentă însă, precum se vede.
Căci, de fapt, ce presupune aceasta, în subtextul poate nici măcar intuit? Bineînţeles că un alt oraş, cu o altă configuraţie viitoare ce ar trebui să se organizeze astfel încît „Guvernul“ – adică inima administrativă care bate, ilustrînd statalitatea vie – să se aşeze în mijlocul oraşului azi imaginat şi abia mîine constituit.
Şi în această speţă , lipsind perspectiva istorică , nu lucrează imaginaţia . Omul , prizonier al propriului timp, concepe cu greu că Bucureştii nu aveau şi pe vremea lui Pasvante-Chiorul aceiaşi întindere de azi şi se miră aflînd numai din intamplare că , în faţa Palatului Poştelor era , pe la 1850, „barieră“ şi sfîrşit de oraş ; că în marginea Parcului Herăstrău şi către Piaţa Aviatorilor se aşternea, alături de liziere neregulate de copaci şi pe lîngă nişte fîneţe, un cătun sărăcăcios, ca pe Bărăgan ; că pe la 1910 pe lîngă Piaţa Dorobanţi de azi un meseriaş delimita cu un gard uliţa pe cîmpul unde cresteau cucuruz si orzoaica , săpînd „Puţul lui Zamfir“ ca să-şi potolească setea călătorii pe cîmpurile vaste de pe moşia lui „ Madam Floreasca “.
În această materie, „noul“ de ieri este „vechiul“ de azi şi „străvechiul“ de mîine iar Bucureştii contemporani cu noi ar putea, la o privire cu ocheanul întors din viitor către acum, să fie aproape de nerecunoscut cînd , preschimbîndu-se , ar face intr-un mîine nu prea indepartat să aducă Parcul Jianu ( ori ” Cartierul Primaverii” – cum i se zice acum ) în starea Cartierului Filaret de la începutul acestui secol.