MONITORUL IMOBILIAR

Din păcate, febra creditului pseudo-ipotecar nu doar că modifică o piaţă de preţuri imobiliare aflată anterior în echilibru fragil, dar creează şi un şir de amăgiri ce decurg din interpretare naivă şi reacţie simplistă. Mediul social este aici, evident, nepregătit şi reacţionează ca atare, rău şi exaltat.

Pe la începutul anului 2003, cînd s-a simţit, întîi pe dibuite(apoi, din iulie ,cu brutalitate) , această creştere de temperatură, un număr mărişor de pretendenţi la proprietate imobiliară se simţiră satisfăcuţi căci pot dobîndi, în fine, „casa mult visată“, instantaneu şi definitiv, făcînd o plată iniţială acceptabilă şi urmînd să achite ulterior „în rate“, într-o manieră oarecare, ce „îi va descurca“. Sentimentul că „ai făcut credit, ai casă“ era, totuşi, o simplă iluzie. În alte părţi, omul acţionează mai calm şi cu măcar o anumită rezervă, socotind că această decizie comportă risc şi reclamă chibzuinţă şi garanţii pragmatice privind plăţile şi gradul de solvabilitate, ştiindu-se că nimeni nu devine proprietar deplin decît la „sfîrşitul sfîrşitului“ iar banii s-ar putea duce pe Apa Sîmbetei dacă, Doamne fereşte!, n-ar mai fi de unde să se achite restul de achitat. Acolo unde ai cu adevărat credit ipotecar, ai şi conştiinţa acestui mecanism şi se modifică pînă şi atitudinea faţă de muncă, întrucît a rămîne pe drumuri, adică fără surse şi resurse, echivalează cu o dramă universală şi poate angaja în scurt timp pierderi ce nu se recuperează.
Era prin 1987, cred, cînd o familie de funcţionari din Germania mă vizitase la Bucureşti unde se găsea în trecere după vacanţa pe Litoral. Vizita, plăcută, fuse, ca toate lucrurile plăcute, extrem de scurtă dar şi stînjenitoare căci, în cîteva rînduri, capul familiei îşi consultă ceasul de la mînă cu impacienţă şi sfîrşi prin a decreta scurt şi milităros către consoartă: „Mergem, am întîrziat!“. Calculat nemţeşte, la milimetru, timpul lor însemna două zile de drum cu maşina, încă o zi de rezervă pentru „neprevăzute“ şi cel puţin încă o zi pentru odihnă după vacanţă căci „la muncă mergi ca să munceşti“ fiindcă altfel „nu se înghite“ iar „şomaj“ echivalează cu lipsă de bani, de asigurări, incapacitate de a se plăti orice credit, inclusiv pentru o locuinţă, deci neantul inexprimabil şi un gen de declasare pînă la o condiţie sub-umană.
Bineînţeles că această atitudine nu apare decît rar la românii de azi, populaţie latină, veselă şi risipitoare chiar şi atunci cînd nu are de unde risipi şi, cu probabilitate, nu va apărea prea curînd atunci cînd obişnuinţa este de a se cîştiga bani din expediente, „ciubucuri“ şi comisioane şi a se schimba nu doar „locul de muncă“ dar şi profesiunea, cu frivolitate, ca pe cămăşi. Azi, cînd, la un anumit grad de inconştienţă, se vorbeşte de credit ipotecar ca de un fel de iarba fiarelor ce descuie toate uşile şi „rezolvă problema“ – adică asigură un acoperiş deasupra capului – totul se tratează campanistic şi într-o gamă apropiată de isterie căci unora li se pare că o casă „se dă“ pe bani puţini şi întreaga schemă conduce la un chilipir, obstrucţionat de bancheri răutăcioşi ce pretind garanţii absurde. Situaţia este perfect explicabilă căci, într-o ţară unde omul nu cîştigă decît prin excepţie din munca generatoare de valoare nouă ci se „descurcă“ fiindcă este „deştept“ şi unde averea imobiliară s-a dobîndit aproape pe nimic prin cumpărarea „de la stat“ şi prin redobîndire adeseori „în două ape“, nu poate exista decît întîmplător un altfel de punct de vedere.
Frivolitatea pare aproape generalizată la noi şi cum ar putea să fie altfel atunci cînd nimeni nu spune direct şi fără menajamente că a împrumuta (căci „împrumut“ se cheamă!) este de a pune amanet un viitor de bani nesiguri, încă necîştigaţi, şi a îndatora poate şi o generaţie următoare; că, oricît ar apărea de improbabil, dacă nu se întemeiază pe siguranţa cîştigului din meserie ori afacere, un credit echivalează cu un semi-joc de noroc şi că nu-i cu neputinţă a se pierde tot, ca şi în miza la ruletă; că o avere se obţine cu efort tradus în cîştiguri, cu privaţiuni şi sacrificii felurite şi nu „se dă“ aproape pe degeaba prin faptul simplu că beneficiarul există.
Evident, în această materie apar şi combinaţii speculative, ce aparţin iubitorilor de cîştig prin rentă, ce visează la creditul ipotecar ca şi cum ar fi o simplă afacere, unde „bagi bani puţini“ şi cîştigi bine, din chirie care, evident, nu s-a încasat încă dar poate „se va culege“. Schema este ingenioasă şi, bineînţeles, perfect posibilă, dar pretinde aceeaşi prudenţă şi altfel de calcule, ce trebuie făcute „la rece“ dacă se urmăreşte cîştigul şi nu riscul stupid , raspandit epidemic la noi ,unde omul isi inchipuie cu infumurare ca “totul se rezolva” fiindca ” romanii e destepti”.