MONITORUL IMOBILIAR

 ARTUR SILVESTRI

Speranţa într-o „normalizare”, visată de unii dintre cumpărătorii disperaţi din cauza preţurilor foarte ridicate ce se plătesc până şi pentru cele mai inconfortabile apartamente din blocurile periferice din orasele de la noi , nu pare a se adeveri prea curând, dacă nu chiar nu se va adeveri niciodată . Mulţi încă nădăjduiesc că explozia de preţuri începută în vara lui 2003 şi continuată galopant până în această iarnă nu este decât un simplu acces de „febra bursieră” care se va tempera şi ca , prin urmare , totul va reveni la nivelul anterior. Din nefericire, această ipoteză rămâne un simplu vis, fiind din ce în ce mai evident că preţurile nu pot scădea fără intervenţie exterioară şi că o astfel de descreştere nu va fi posibilă decât într-un climat general de recesiune sau într-o conjunctură de tip catastrofic, ce nici măcar ne trebuie evocată.
Toate condiţiile pentru „preţuri mari” sunt îndeplinite : ofertă redusă şi aproximativă , cerere constantă şi chiar cu o anumită tendinţa de creştere şi nici un proiect de antreprenor capabil să propună „locuinţe ieftine” într-un interval suficient de scurt pentru a crea măcar ideea unei soluţii de alternativa. Şi pentru a se complica şi mai mult această realitate destul de dramatică piaţa imobiliară va fi alimentată de încă şi mai mulţi bani decât până acum. Căci nu altul va fi efectul scăderii treptate a dobânzilor pentru credit în monedă romanească,al “negocierii avansului obligatoriu”(si chiar al inlaturarii lui) şi al prelungirii termenului de imprumut ,modificat de la 10 la 20 ,apoi la 25 de ani si astazi catre 35 , adica “o generatie demografica”. Dar ce explicaţie s-ar putea da acestor atitudini „înţelegătoare” aratată de bănci faţă de contractanţii virtuali? O concluzie imediată ar fi aceea ca, la fel ca toate ce sunt pe lume , şi creditul ipotecar se perfecţionează şi se „umanizează”insa aceasta ipoteza ramane o simpla iluzie intelectuala. Aparenta lărgime de vederi (care, de fapt, este o “regularizare metodologica “) a bancherilor care incep sa ia în seamă, azi, „declaraţia de venit global” în locul stupidei dictaturi, anterioare, a arhaicei „adeverinţe de salariu” pare să întărească acest punct de vedere si ar putea conduce la impresia unui mediu mai echilibrat din punct de vedere al banilor disponibili şi chiar la o toleranţă de creditor ce priveşte pe datornic cu îngăduinţă şi încurajare. Dar, la drept vorbind, bancherii nu au soluţie. Dacă nu ar fi scăzut dobânzile, nu ar fi lungit intervalul de creditare şi nu ar fi înlăturat destul din birocraţia ce a împiedicat, anterior lui 2003 , creditul imobiliar să se dezvolte, ar fi fost mai puţini amatori de „bani cu împrumut”, mai puţină presiune pe piaţă, mai puţine cereri, tranzacţii în scădere, vânzători îngrijoraţi şi, poate, nu foarte târziu, preţuri în descreştere întâi lentă. Ar fi urmat o scădere a preţurilor dar nu o prăbuşire a pieţii, care nu va fi posibilă aici căci va fi împiedicată de bănci . Şi de ce aceasta? Când vor începe, nu foarte târziu, executările silite de „contracte insolvabile” nivelul pieţii ar trebui să fie măcar cel al preţului contractat fiindcă altfel creditorul câştigă infim ori nu recuperează banii iar “plasatorul de bani” nu concepe sa piarda fiindca aceasta activitate nu este filatropie ci “afacere” si trebuie sa existe castig . Cointeresarea bancherilor în a menţine preţuri cel putin stabile dar la cote ridicate (daca nu chiar alimentate propagandistic pentru a creste necontenit) trebuie luată în seamă atunci când se examinează riscurile pieţii imobiliare de la noi, unde „procuratorii de bani” fac regulile şi asigură ” echilibrul “,fara insa a “lucra social “. Pentru câtă vreme? lata o întrebare practic insolubilă. În orice caz pentru atât cât există atracţie şi uşurinţă relativă de a se câştiga bani.
Caci ceea ce nu se stie (ori se uita,daca ,totusi, se cunoaste) este ca noi nu mai avem o piata imobiliara clasica ,unde proprietatea decurgea din “banul din buzunar ” sau ” de la saltea” care avea,deci,un aspect concret;astazi,ceea ce se cheama “piata imobiliara” este, de fapt,o anexa a “pietii de vanzare de bani” iar “randamentul”(ca sa vorbesc si eu in limba de ” cinci cuvinte” a omului recent)constituie argumentul principal de placere,si numai daca acesta este ridicat. Alta atractie nu exista in afara procentului mai mult decat satisfacator in a obtine “mai mult decat in alte parti” iar daca maine acesta va da semne ca scade,”marii jucatori” vor migra treptat in cele patru zari,indiferent de prejudecatile formaliste ce tin de regim politic,”corectitudine ” ori ” democratie” ,parasind fara regrete Romania chiar daca romancele sunt frumoase si vinul e bun.