MONITORUL IMOBILIAR

ARTUR SILVESTRI

Dar de ce sunt la Paris locuinţele atât de scumpe? lată o întrebare cu un caracter aproape retoric, stârnind uimirea ca în faţa explicării unei axiome. Şi, totuşi, oricât ar părea de superfluu, o explicaţie trebuie dată spre a se înţelege mai lămurit natura acestei pieţe imobiliare. Intâi de toate, fiindcă aceste locuinţe sunt… la Paris, adică într-un sanctuar ce nu însemnează nici măcar o capitală europeană renumită şi supra-cotată căci ar fi mult prea puţin faţă de aerul de preţuire inefabilă şi misterioasă care se întrevede la simpla evocare a denumirii. „Paris“, adică „Oraşul-lumină“, defineşte, la drept vorbind, un ciclu de civilizaţie ce nu se încadrează în serii ce îl preced, decât în doar alte câteva, anterioare şi esenţiale în formula europeană de a se scrie istoria. Mai înainte de el nu sunt decât Atena, Roma şi Bizanţ şi, poate, cu multe scăzăminte, Viena şi Madrid dar „modernitate“, „centru de iradiere“ şi „loc care dă tonul“ acesta rămâne de o vreme nu prea recentă, şi încă pentru încă un timp, ce nu s-ar putea defini acum. Aceste accente se traduc nu doar prin „notorietate“ şi chiar „faimă“, care se subînţeleg, ci, mai mult chiar, printr-un fel de atracţie enigmatică şi continuă, neexplicată pe cale raţională, care, mişcând omenet nenumărat în Paris şi înspre Paris, face să circule bani, interese şi afaceri şi, pe deasupra, creează trebuinţe diverse în a se adăposti provizoriu ori definitiv mulţimi indistincte dar impresionante. Bineînţeles că, într-un limbaj destul de primitiv, acestea ar însemna „cerere mare“, dar formularea rămâne prea de tot fără nuanţă. Căci „cerere“ ar însemna dorinţa „starului internaţional“ de a plăti, uneori oricât, pentru o reşedinţă la Paris? Ori sentimentul de „reprezentativitate“ şi „confirmarea în succes“ a bogătaşului de oriunde care, plătind fără să numere, cumpără apartament pe „Rivoli“ ori pe „Champs Elysess“? Se va zice, şi cu dreptate, că acestea sunt excepţii şi nu clatină „piaţa“ decât puţin şi chiar nesemnificativ dar sindromul de fluture pe lampă rămâne activ şi se evidenţiază la tot pasul . Astfel încât legendele care circulă şi spun că în jurul Operei şi al Galeriilor Lafayette sunt numeroase apartamente cumpărate de japonezi oarecari, în orice caz nu acţionari cu greutate la companiile producătoare de electronice, au un grad de verosimilitate şi ar merita o analiză mai în detaliu care ar întări observaţia doctrinară. Sigur este însă că valurile de cumpă rători se succedară, în ultimii patruzeci de ani, în etape ce s-au evidenţiat şi cu presiune constantă în preţurile care nu s-au diminuat de fel iar astazi cunosc o crestere nediscutabila care abia in toamna ce a trecut s-au mai temperat usor . , De la şeicii plătitori cu petrodolari de acum trei decenii şi până la „şeicii roşii“ din preajma anului 2000 care făcură să se scrie meniurile de restaurante de lux în literă chirilică, la Paris se colectează, ca într-o secţiune de straturi arheologice succesive, naţii şi rase de tot felul unificate de instinctul ireductibil de a se stabili în Centrul Lumii, precum Goţii care, venind de aiurea, nu vedeau în faţa ochilor decât mirajul Romei imperiale.

lată deci, explicaţia mitică ori, mai bine zis, motivul “mistic “. Dar, la drept vorbind, pe lângă acestea apar şi altele, numeroase şi atât de diverse încât aspectul de ansamblu este al unei speţe imobiliare cu un grad de complicaţie aproape de nedesluşit. Motivele concură, se completează şi converg. Numai văzând consecinţele ce le aduce poziţia lui de Mecca profană, unde sosesc în hagialâc încontinuu sute de milioane de personagii de pe toată suprafaţa Pământului mânate de ideea că „nu eşti om dacă n-ai văzut Parisul“ şi tot s-ar înţelege câte ceva din această maşinărie de tocat banii care functioneaza cu o metodologie foarte diversificată. Mulţimea de hoteluri de toată mâna, de prâvalii, restaurante şi magazine, braserii şi pieţe cu de toate însumează tot atâtea ocazii de afacere imobiliară căci, pe lângă ele, mai la o parte decât această complicată scenografie, stau cei care pun în mişcare mecanismele omni-comerciale şi le întreţin şi care, şi ei, la rândul lor, locuiesc undeva, de obicei cu chirie; şi nu sunt puţini.

O maşinărie totuşi uimitor de stabilă care, de fapt, lucrează în intensiv şi într-o rânduială ce nu pare a se modifica în aspectele ei de suprafaţă. Oraşul însuşi dă senzaţia unei atemporalităţi de secol XIX, cu străzile înguste şi clădiri de înălţimi apropiate, ce parcă s-ar fi aliniat cândva, în acelaşi moment. Aici nu se construieşte „în completare“ şi nu „se plombează“ în locuri virane căci acestea nu există pe străzile-coridor unde faţadele nu prea largi se înşiruie ca decorurile unui teatru. Nici parcurile nu se prefac peste noapte în şantiere unde îşi ridică „vile“ cele mai recent „înzestrate“ personagii căci „retrocedările“ aiuristice din alte părţi ar fi socotite aici – chiar dacă ar fi existat – „drepturi“ de neconceput în datele ce s-au clasicizat la Bucureşti, unde nu mai există „parcuri cu vegetaţie“ ci „parcuri rezidenţiale“.

Oraşul e „clar“, definit şi încheiat demult. Chiar dacă nobilimea ce mai scăpase de scurtările de cap de la Revoluţia franceză ar fi emis pretenţii de „redobândiri“ din ghiarele foştilor rândaşi făcuţi de Napoleon mareşali şi înnobilaţi peste noapte, coabitarea de „vechi“ şi „noi“ (ce se repetă, adeseori, în istorie) s-a produs odinioară şi după aproape două secole s-a uitat şi nici nu mai contează. Acum, toate sunt aşezate la locul lor, într-un mediu ce îşi păstrează secretul lui de sanctuar aproape inaccesibil.